Monica Mihaela Pop

Ma doare frunza pe pamant cum cade, Ma doare bobul care nu da roade, Ma doare firul ierbii, calcat in picioare, Desi, maine altul spre soare rasare. Ma doare pasul ce-a ramas in urma, Ma

As vrea sa fiu un fulg de nea, Sa cad pe pleoapa ta cea stanga, Tu sa clipesti, sa ma prefaci in lacrima, pe-obraz sa-ti planga. As vrea sa fiu un ciob de-oglinda, sa-ti vad, in orice

Mi-e dor de gura ta pe sânul drept Și de furnicile umblând dezlănțuite Prin trupul meu, și nu mai pot s-aștept, Mi-e mult prea dor de mâinile-ți vrăjite. Ființa mea e răscolită iar, În suflet

Þi-am spus mai demult, într-o noapte polară, să nu pleci din mine, nici măcar într-o doară să nu-mi ceri uitare. Mai bine-o brățară de cuminți ghiocei peste păr să-mi răsară, Mai bine să-mi

La serviciu, dimineața, Primul lucru, când sosește, E să-și renoveze fața. Și-o ... spoiește.

Lacrimă pură, din ochiul adâncului tainic scânteind. 10 martie 2003

Îmi poartă cu nonșalanță cămașa de noapte, împungând-o cu sânii, zâmbește somnoroasă dimineților mele și chiar se strecoară în trupul meu, posedându-l, ca și cum ar fi, dintotdeauna, al ei. Mă

Stau in curtea mare, langa casa si privesc in jur. E toamna iar! Pe obraz, o lacrima nestearsa pare-a fi un bob de chihlimbar. Obosite frunze se aseaza una peste alta. Trist vesmant. Se aude-n zare

Cu dragă inimă, tuturor celor ce astăzi își sărbătoresc ziua numelui sau, de ce nu, ziua de naștere, le urez să aibă parte de toate bucuriile, bunătățile, frumoasele, frumoșii și frumusețile acestei

Vino mai aproape, aici, în căușul pieptului meu vino! Vreau să-ți spun ... Uite, vezi cercurile alea de sus, aproape transparente, prinse cu aripi între pământ și cer? Le vezi? Sunt ale

frigul tăcerilor tale se desface în securi pe sângele meu cad aripi frânte, din gluga timpului răsar neguri, târzie lumina percepția clipei coboară cuvintele din surâs lacrimile înfloresc în

și iar se întorc în ceruri rădăcinile se duc să-și ascută simțuri noi, vegetale așa se scriu zăpezile, din aripi smulse raiului, ca niște risipiri alb-violacee peste pleoape ruginii și

De-o vreme pășesc pe urzici Și nimeni nu-mi știe pelinul. Cortegiul tăcerilor, bici, Își bănuie-n carnea-mi festinul. De sânge copacului meu Îi cresc aripi, frânte de-a gata. -

Mă urmărește, de pașii mei legată indisolubil. 13 decembrie 2002

e o lume de nimeni, un mariaj de duzină al vieții cu hazardul când prin gări cu peroane prea înalte se tocmesc trenuri pentru călători anonimi o lume a despărțirilor, împăcarea ar fi o sumă

Pădurea, ca o fiară mușcată de-ntomnare, Pe sub frunziș de sânge cărările-și întinde Și palidă și mândră, așteaptă în picioare Sărutul alb și rece al brumei ce-o va vinde. Tot încercând

Ferestrele deschise-nspre trecut Le-au aburit privirile-mi lichide Și tot mai des, mă doare-un început Pierdut pe ale Timpului hlamide. Sprâncenele-arcuite a mirare Ca două linii curbe,

Și fertilă, noaptea se naște-n lumină Ca o zi din viață inundată-n soare (Cum se nasc de-a pururi nuferii din tină Lucind alegoric, cer de sărbătoare) Surd, spre asfințire greierii mai cântă, (Să ne

Þi-e ciudă, pare-se, moncher, Că n-ai fost primul cu localul, Să poți ciocni mata pocalul Acolo sus, pe JuppB.itter. 19 august 2003