Monica Manolachi

Dana, mie mi se pare că Pictorul poate face orice, e plin de surprize, dar asta nu înseamnă că visele nu sunt la locul lor. Ce dacă ochii sunt deschiși? :-) Oricum, aici e fantezie.

Se pare că aici jupânul și meșterul au roluri clar definite: unul dirijează, celălalt cântă. Așa o fi tot timpul?

(Mi-a plăcut și istorioara precedentă. Săracul Platon! :-) Lipsește un s din sastisit pe acolo.)

O îmbinare reușită și concisă între frumos și idee. Mă dau în vânt după afirmațiile terminate pe neașteptate cu întrebare, așa că las și eu aici un semn.

Am mai trecut de-a lungul timpului la tine în pagină. De fiecare dată am rămas cu ceva.

Felicitări câștigătorilor, celorlalți autori și organizatorilor pentru hărnicie!

Deși este muncă multă în spate, se pot organiza mai des astfel de competiții?

Am citit aici mai devreme și mi-a plăcut stilul îngrijit și concis. Drăguță istorioara asta despre sâmburele de inocență. Adesea, încrederea își are sursa în lucruri mărunte. Nu mi-a venit să cred când ieri, în drum spre centru, în fața unei case, un domn mi-a dat bună-dimineața fără să mă cunoască. Ce-i drept, pe strada aceea nu trece multă lume. Parcă eram la țară, la bunici, acum o mie de ani.

\"iubirea / e cuțitul trecut prin timp\" - rețin ideea, aș fi spus tăișul ori ascuțișul.

Foarte frumos. Mi-e neclar ce este cu punga de sărățele. Probabil era ceva din carte. A, se leagă și cu rosul unghiilor, ca un contrast. Titlul este excelent.

Cred că ar putea foarte bine fi încadrată la poezie de dragoste. Îmi place în mod deosebit \"limba mea scorbură\".

Las aici un semn pentru economia de cuvinte în exprimarea ideii, pentru \"soldatul aproape ucis\", cât și pentru cel \"mai mult viu\", dar și pentru prizonieratul lor de comun acord.

Mie mi s-a părut atât de dureros când am citit prima oară aici, încât abia acum am revenit. E detașarea aceea în fața morții (dar nu numai), când percepția se ascute într-atât, încât înregistrezi fiecare detaliu al mediului înconjurător și nu mai poți nici să vorbești, te agăți de detalii de parcă ai fi uitat totul deodată.

Poate că n-am menționat mai detaliat ce înseamnă „întrețeserea condițiilor”... Să o iau de la început. Sintagma acesta de “poet personal” n-am mai întâlnit-o în altă parte până acum. În general, un poet personal este ceva asemănător cu autorul căruia îi cumperi toate cărțile, un autor de suflet, să zicem. Aici însă este ceva diferit, mult mai viu. Cu autorul îndrăgit căruia îi cumperi cărțile te poți întâlni sau nu, vorbești cu el sau nu, petreci un timp împreună sau nu. Aici, poetul personal este tot timpul cu tine și, totuși, nu tot timpul, fiindcă e cu mască (persona); face parte din corpul tău și este o proiecție a propriei imaginații. Toate condițiile definitorii enumerate se nasc în spațiul acela aproape imperceptibil dintre chip și mască.

Laurențiu, nu știu, poate ai citit în grabă, dar sunt aici lucruri demne de luat în seamă. Nu-mi place să dau copy-paste, dar voi selecta ceva ce-mi place: “să fie când alb, când negru, când o tablă de șah” – adică nu plicticos, “să se arunce de la etaj în toate direcțiile” – adică să-și asume riscuri, “să fie fratele meu, orașul cu limbile de viespe” – adică aproape în vremuri de restriște, “să fie uterul și locul de veci nesăpat” – să aibă spirit de sacrificiu, “să fie atât de sărac încât să-mi fure și moartea de pe frânghie” – să te dai sărac și să furi moartea cred că nu e nici pe departe un lucru la care se aruncă oricine etc. Par simple, dar nu sunt. Ține și de percepția și deschiderea fiecăruia. Nu mai insist.

Mă voi repeta, Armitage nu are legătură cu textul lui Carmen decât prin faptul că a scris și el un poem pe tema clownului, citit de mine recent. Nimic mai mult. Îmi este neclar și, la urma urmei, chiar indiferent de ce te-a deranjat faptul că mi-am amintit. Cât privește lecturile, sunt miliarde de titluri în lumea asta, într-o groază de limbi, pe care nu le-am citit. Ei și?... Eu zic să nu ne construim idoli aiurea, oricât de mult ne-ar plăcea ce face unul sau altul. Din ce scrii, sunt de părere că ar trebui să te cam preocupe influențele... Cum adică nu mai conștientizez? Doar nu-s mașină automată. Eu sper mereu în firicelul de conștiință, în bun simț, așa cum spui și tu, chiar și în cazurile extreme... Oricum, îmi place că ești înfigăreț!... :-)

Revin aici cu niște reflecții mai amănunțite pe unde m-am poticnit:

“pielea să i se schimbe în funcție de foșnetul clopotului tras de mirese” – expresia “în funcție de” lângă “foșnetul clopotului” nu-mi sună nici mie bine... “foșnetul clopotului” pare o asociere frumoasă între rochia miresei și dongul clopotului, o suprapunere de sunete... apoi, revenind la începutul secvenței, este vorba de piele sau de culoarea pielii?... a, dar poate să își schimbe și pielea, că doar avem de-a face cu un clown, cu măști...

“să stea între gratiile...” ... sau după? ... nu mi-e clar cum stă între gratii... deși, dacă mă gândesc mai bine, ar fi posibil.

“clocotind ca spuma de poezie după un Dumnezeu citadin” ... am strâmbat din nas la spumă... spuma clocotind îmi inspiră ceva pozitiv într-un context maritim, montan, etc... o spumă citadină acceptabilă ar fi cea de bere, de capucino etc... dar aceea nu clocotește... ar mai fi spuma din oala cu mâncare, spumă pe care uneori o îndepărtezi cu lingura :-) ... evident, poate fi înțeles versul și ca un ceaun în care fierbe tot ce este mai bun, iar spuma aceea care dispare la fel de repede cum se formează spune multe... până la urmă, nu-i chiar așa rău.

“să se hrănească cu șobolani”... pentru a evita cacofonia, ce spui de să se ospăteze cu...?

Încă ceva, azi dimineață am ezitat puțin pe motiv că enumerările sunt pe alocuri puse cu furca din punct de vedere ideatic. Pe de altă parte, trecerea de la una la alta poate fi un tip de estetică, însă eu una simt și nevoia unei structuri discursive și conceptuale flexibile, pe care să fie articulate imaginile.

Legat de Armitage, l-am menționat fiindcă mi-am amintit de el. Nu am avut în minte o încercare de a compara. Din punctul ăsta de vedere, sunt foarte circumspectă în toate sensurile. Dacă, Laurențiu, te gândești la influențe și la neliniștea produsă de ele (am văzut că te preocupă), marea artă este să fii mai bun decât cine te influențează. Eu aș merge mai degrabă pe ce și, mai ales, pe cum, nu pe cine.

Da, acum observ că am încurcat rândurile și am creat și mai multă confuzie. Era 5am. Este vorba de cei “quick to censor”, nu de “quick to praise”... Așadar, “repede cenzurați” ar fi necesitat un pasiv, care nu apare în original... De fapt, citind textul, aici m-am poticnit, și am vizionat originalul, fiindcă nu găseam sensul. quick to do something înseamnă gata oricând să...

Cât privește a doua mea obiecție, văd că suntem de aceeași părere: vreau e persoana întâi singular, iar subiectul este a treia plural, deci tb înlocuit cu vor, așa cum ai scris tu în com.

De acord cu melodicitatea și realismul.

Cu prietenie

Eu văd aici un stop cadru sau, mai bine, o imagine ca în reluare, derulată înainte și înapoi, a ieșirii din sine, a dramei dedublării, dată de motivele aruncării. Este aruncarea ca nevoie impusă (de cine, nu știu), nu ca săritură asumată, de unde și sentimentul de anxietate din strofele 3 și 4. Dincolo de accentele naturaliste răzbate un supranatural bine escamotat în banalități. Mi-a plăcut ambiguitatea de la final a lui “te uiți”. Repetă într-un fel uitarea din prima strofă. Mersul la culcare mi se pare perspectiva unei noi încercări de ieșire din sine, prin vămile somnului.

Din câte am auzit și am citit, scoțienii sunt mai blânzi decât cei din sudul Angliei. Îmi place cum te joci aici cu purul și impurul. Și ciulinii aceia... și de aici de prin Bărăgăn, dar și de pe la ei, căci e floarea lor națională. De fapt, ciulinii sunt între pur și impur aici la tine - gardul, iar înțepătura lor e motiv de suflat în cimpoi, dar și de revoltă.

Un tren retro (“locomotiva cu aburi”) și totuși modern prin întrețeserea condiților, personal și expres în același timp. Poezia poate fi și un cadru, o mască (persona), mai greu sau mai ușor de purtat, unde sau dincolo de care absența ontologică (“altă formă de viață”) se reconfigurează continuu, iar aici se conturează destul de clar ideea asta. Clownul, fratele geamăn, trece din compartiment în compartiment animându-i pe pasageri, strâmbându-se în spatele tău (are Simon Armitage un poem cu clown foarte simpatic), pentru ca în cele din urmă să ia cu el toată sărăcia.

O traducere foarte bună! Două lucruri numai:

...beware those quick to praise ... aici este vorba despre cei care te taxează repede când greșești, cei care se înghesuie să te corecteze, așa cum fac eu acum :-)
...în strofa 5, este nu vor solitudinea (cine? ei.) sau nu le place solitudinea, că want înseamnă și a plăcea

Este un poem de recitit în caz de inundații, ca să nu te ia valul. Îmi amintește de buna părere a lui Caragiale despre opinia publică.

O temă interesantă și de actualitate, pe care presa o cam ocolește sau o tratează destul de superficial, spre fericirea unor sfinte oligarhii perpetue. De multe ori mi-am spus că abordarea ei ar avea într-adevăr efecte dacă ar fi bazată pe cercetare atentă și sistematică. Poate că a venit momentul pentru a discuta subiectul mai pe îndelete, dacă există și resurse umane, materiale, de timp etc. Aici sunt doar trei puncte, dar cu siguranță lista este mult mai lungă.

Din experiența mea, ceea ce lipsește sau nu este bine definit, clarificat, pus la punct, este un sistem de urmărire a calității predării, indiferent că este vorba de instituții de stat sau private. Nu știu dacă există și se aplică (la nivel național sau cu autonomie locală) vreun cod de conduită, niște standarde, reguli de comportament acceptate de comun acord de diverse părți implicate, inclusiv de părinții cu dare de mână.

Un detaliu. Nu am înțeles de ce ar avea profesorii nevoie de „capacitate de represiune [...] de care dispun alte persoane sau instituții”? Poate ar trebui reformulat. Calitatea predării nu ar trebui să aibă de a face cu nici un fel de represiune.

Foarte frumos despre libertate, idei bine tăiate, fină ironie, doză îngurgitabilă.

Întrebarea următoare ar fi: să iau sau nu hapul? Să mă însănătoșesc ori ba?

Sper să nu se rupă vraja ori să se diminueze biodiversitatea dacă poposesc și eu pe aici. Fauna, oricum, nu dispare. Bunăoară, am stat de vorbă ieri cu un pui de lup (aciuat prin parc, nu rătăcit prin pădure) și multe mi-a mai îndrugat. Dintre toate zăpăcelile înșirate, a mărturisit că trecerea dintr-o poveste în alta i se pare încă cea mai grea probă, spre deliciul degustătorilor de povești.

Promit să nu calc pe iarbă, domnu Fătu.