Menestrela și Lupul

A fost odată ca niciodată, pe vremea cînd străbunica era celibatară, cînd lupii se pupau cu mieii, urmăriții generali cu procurorii și păgubiții de la FNI cu Ana Maria Vlas, pe timpurile-n care răchitele rodeau săpunuri palmolive, palmierii creșteau ca floră spontană pe malul lacului Snagov, iar puricele se potcovea cu nouăzeci și nouă de rime grele și sărea pînă-n înaltul văzduhului, strigînd că e poet cu înaltă calificare, a fost așadar o duduie foarte extrovertită, cu apetențe evidente pentru genul liric, Menestrela pe numele ei de utilizator. Menestrela avea în CV numeroase realizări, demne de luat ca exemplu, ori măcar de amintit în cărțoiul acela al domnului Manolescu: făcuse să dispară trei ghețari din Groelanda, care se topiseră instantaneu atunci cînd le recitase cu voce tare o poezie, o tabără întregă de talibani se convertiseră la creștinism în urma unui spectacol liric susținut de ea, iar la festivalul interregional Păpăuți-Pancevo- Parnas, cele nouă muze suferiseră atacuri repetate de glosofobie în prezența ei. Dar să dau drumul la poveste, că-nainte mult mai este! Menestrela stătea ca o cosînzeană, se uita într-o oglindă și se-admira: „ Oglindă, oglinjoară, cine-i cea mai poetică poetă din țară?!” (Nu, am greșit, asta e din alt basm!) Menestrela sta pe balconul apartamentului ei confort sporit cu termopane, admira peisajul și-și zicea: „Gizăz, de mult n-am mai scris un pastel!” Castanul cu frunzele roșcate din fața blocului, mișcă o creangă și-i făcu cu ochiul. „ Bulșit, sîsîi cosînzeana lirică, orice fraier ce știe abc-ul poate compune un pastel de toamnă! Eu, care sunt originală pînă în măduva oaselor, voi scrie în septembrie un pastel de iarnă!” Zis și făcut! Menestrela își luă bloc-notesul de care nu se despărțea niciodată, un pix, fularul, mănușile, o cagulă de schi din lînă purpurie, niște merinde în plasă în cazul în care efortul liric i-ar fi ațîțat apetitul și ieși în parcul central al orașului (pădure nu era prin apropiere, fiind un basm citadin). Se așeză pe o bancă și scrise încet, cu litere mari de tipar, pe foaie: „ Foaie albă de zăpadă...” și se opri. Căuta rima la zăpadă: acoladă, armadă, arcadă, broboadă, cascadă, cireadă, dovadă....zadă!” Își scărpină alene pletele cu extremitatea pixului și continuă: „ Fulguită ca o zadă...” Nu scrise bine ZADÃ , că se porni o vijelie, o ninsoare cu viscol de credeai că-i sfîrșitul ienii și își scutură baba Dochia cojoacele. Toți plimbăreții, surprinși fără haine adecvate sezonului, o luară la sănătoasa din parc, lăsînd în urmă aleile înzăpezite și arborii troieniți, neexplicîndu-și în veci de ce prognozele meteo nu-i avertizaseră de această schimbare climaterică bruscă. Buuun...orice basm valabil are și un clișeu notabil, aveți puțină răbdare să vedeți ce a mai pătimit Menestrela după ce dezlănțui forțele naturii! Rămînînd singură în parc, poeta noastră începu să clănțăne din dinți, întîi din premolari, apoi cu toată dantura din dotare și plictisindu-se de frig, o luă la picior prin nea. Și cum parcurgea ea așa aleile parcului, îi ieși un lup în cale. Unul mare, fioros și mizantrop, după toate aparențele! „ Bună ziua, mîrîi lupul, ești cumva Scufița roșie?” „ Nu, replică un pic contrariată Menestrela, sunt o poetă epocală, numele meu e...” „ Lupu, se recomandă lupul, Ion Lupu! Critic literar, editor și mizantrop!” Pupilele mari ale Menestrelei se făcură și mai mari, tinzînd să acopere tot globul ocular. „ Te duci cu merinde la Bunica?” își continuă lupul interogatoriul. „ Nu. Eu n-am bunică..adică nu mai am, deși din punct de vedere creativ-emoțional toți avem o bunică!” „ Corect, admise lupul, asta din perspectiva cauzaționalo-genetică, pentru că din punct de vedere emoțional, tindem spre complexe de tip oedipian: eu îmi iubesc bunica, tu ar trebui să iubești bunicul, nu?” „ O fi, admise Menestrela, da’ lasă-l dracu’ pe Freud, că mi-e frig...hai , fugi la casa bunicii, înghite-o pe babă rapid, deghizează-te în țoalele ei și...sper că vînătorul e mai tinerel de data asta și nu-i mai pute răsuflarea a țuică și a usturoi!” „ De ce vrei să eludezi latura romantică a acestui frumos basm?...Eu cred că povestitorul în subtext, vroia să sugereze că Scufița Roșie, ca arhetip cultural, în naivitatea vîrstei ei fragede,e posibil să fi fost sedusă de latura monstruos- virilă a lupului...îngurgitarea ca model de iubire totală, necondiționată!” „ Uite ce-i, dacă n-ai de gînd să respecți scenariul, las-o naibii că eu o ușchesc în alt basm...și de data asta caut unul oriental, că am poftă de o șaorma!” Văzînd că nu o scoate la capăt cu Menestrela, lupul, adică domnul Ion Lupu, încercă literalmente să-i facă pe plac. Căscă larg gura, avea trei plombe, un molar cariat și o halenă deloc îmbietoare și încercă să o înghită. Pe cînd se străduia el așa, inutil firește, dintr-un boschet troienit sări un polițist comunitar, tînăr și ager care, folosind bastonul din dotare, începu să-l croiască pe lup peste spinare, picioare și fizionomie, răcnind: „ Pervers nenorocit, nu mai poate o fată să se plimbă prin parc că imediat sari să o îmbălezi!” Domnul Lupu, surprins de reacția autorității, nu mai pierdu timpul cu explicații amănunțite și fără să încerce să se disculpe, o luă la fugă, încercînd să-și scape blana. „Ești bine duduie?” se interesă agentul, făcînd cu ochiul, șmecherește, prezumtivei victime. „ Da, mulțumesc...da’ ce vigilent ați fost...cui trebuie să mulțumesc?” susură Menestrela. „ Forțelor comunitare de pază și ordine...agent Fătu Frumușeanu la ordinele dumneavoastră!” „ Mirabolant, suspină eroina noastră, ce romantic...iarnă, nea, viscol, ger,lupi și dumneata eroul salvator..ca într-o poveste de frații Grimm!” „ Îi știu...o bandă de scelerați care sparge bancomate! Unde i-ai văzut ultima oară?” Cam atît a fost toată relatarea. Menestrela plecă braț la braț cu agentul Fătu, ninsoarea din parc se opri, neaua se topi ca și cînd nici n-ar fi fost, iar lucrurile intrară în făgașul lor firesc, doar Lupu, distinsul critic literar, făcu o bronho-pneumonie din pricina efortului de alerga prin frig și din cauza complicațiilor datorate vîrstei ( artieroscleroză și enfizem pulmonar) decedă fără să mai ducă basmul pînă la sfîrșit! Morala poveștii mele, cam aiurea, fiindcă nu am timp să încropesc alta, e simplă: Nu lăsați poetele în „pădure”, distrug în mod iremediabil fauna și biodiversitatea! Mai era,ceva îmi amintesc...a, da: și-ncălecai pe-o șa și vă spusei povestea mea...și-ncălecai pe-o prună și vă zisei o mare minciună!