Monica Manolachi

Prin starea sau, mai bine spus, trăirea transmisă, este poezie, o mică epifanie fondată pe experiență.

Și eu am avut o poticnire citind despre macaz. Nu pot decât să mă întreb dacă, din punct de vedere tehnic, macazul este în linie și nu pe line? Sau poate mai sunt și alte explicații.

Deși nu mă dau în vânt după îngeri - cu mână sau doar cu mânecă, descopăr aici o atmosferă plăcută.

\'vise se preling\' ar putea fi \'visele se preling\', pentru a evita seseirea.

Mă atrage atitudinea clară și voluntară din primele două strofe.

E o cacofonie la să crească // copacului. Poate aș reformula cele două rânduri ale copacului. Imaginea e frumoasă, dar citind cu voce tare, simt nevoia melodicității.

Cartea era cumva \'Dama cu camelii\'? Sau un remake gen \'Domnul cu camelii\'?

Dar black ce are? Sau ce n-are? Sau e ceva temporar? Sau de ce?

Poate unul dintre cele mai importante lucruri în zilele noastre este să nu-ți fie rușine că nu vorbești corect o altă limbă. Nu este ușor însă în situația unor relații de putere dezechilibrate.

Mi-a plăcut ce am citit aici. Presupun că este mai mult autobiografie decât imaginație.

\"coborî-vor la Steaua Polară pe jos\"... plăcut mersul acesta prin galaxie, lipa lipa printre printre. dar ce înseamnă coborâre și urcare?

dacă lemnul nereciclat putrezește, parcă se va face cărbune.

și da, în ziua de azi, rădăcinile nu sunt de ajuns. vorbim de roots & routes.

ce este peremotca?

Sunt destule cărți despre știință și poezie (literatură în general). Nu cred în războiul rece dintre cele două. Interesant ar fi dacă ar exista posibilitatea de a duce un dialog cu “tânărul om de știință”, pe care... nici nu știm cum îl cheamă :-) Dacă e inventat? :-) Îl cheamă Sic!?... Părerea mea.

Liviu, îmi place aici jocul secund, anunțat încă din titlu. Broaștele au magia lor, așa mici cum sunt. Când le auzim orăcăind pe lac, ne place, dar nu știm de ce orăcăie ele acolo. Pe urmă, ele știu mai bine decât alte vietăți ce înseamnă o săritură. Partea cu disecția și strofa din final arată că este vorba despre o săritură decisivă, iar zâmbetul acela este unul grav. Am mai observat tensiunea condusă foarte bine prin juxtapuneri de situații.

Există în limba română o expresie, pe care n-o găsesc în dicționar, dar pe care am auzit-o în jur, anume “a (nu) fi / a nu ajunge (nici) la piciorul broaștei”. Probabil a fost cultivată în epoca de tranziție, nu știu. Mi se pare relevantă pentru modul cum se raportează textul tău la expresia asta. Ideea piciorului broaștei ca standard este aici cu totul spulberată, printr-un dramatism bine dozat.

O nelămurire. În strofa a treia, nu mi-e clar ce rol are mătrăguna și de ce zice tovarășa că nu e rău. Simt nevoia unei reformulări.

Deși am lipsit de la ora cu disecția, am avut parte în copilărie de mai multe broscuțe intrate în casă la țară și, când mă trezeam dimineața și voiam să mă duc la baie, du-te dacă mai poți. Până îmi luam inima în dinți. Până mi-am dat seama cum stă treaba cu broscuțele și m-am împrietenit cu ele.

Interesantă metafora “inspirațiilor minore”, căreiea îi găsesc trei sensuri:
- inspirația necesară creației, capricioasă, expediată ca fiind minoră și, prin urmare, imediat ce crește, “greu de suportat”, idee ce amintește de „banalizarea poeziei” deplânsă de un fraged Eugene Ionesco pe când avea vreo 19 ani („Poezia este ca o femeie: displace când te obișnuiești cu ea. Îmbătrânește și farmecul ei rămâne o amintire de necrezut.”);
- inspirația ca secvență a respirației și apropiere de structura și procesele corporale, aici mai scurtă, ca și cum am fi într-o stare de tăiere a respirației, de părăsire dar, în același timp, și de păstrare a corporalității care o generează;
- și inspirația ca substantiv feminin, care, asociat cu atributul minoră, îi dă o nuanță de cucerire proaspătă, în fața căreia, probabil datorită unei esențe rare, se dorește păstrarea ei, însă în anumite condiții: să stea până la capăt—dar unde s-a mai văzut inspirație care să stea? Dacă n-ar veni și n-ar pleca, poate nici nu ne-am da seama că este, de unde și semnul întrebării din final.

E un text provocator ce se pretează la analize de gen.

Am citit de mai multe ori și las acum și un semn. Plutește pe aici un inefabil cum rar se întâmplă. Probabil este o blândă separare a sacrificiului de ceea ce se sacrifică, așa încât rămân doar cântecele roșii, fluierătura (îmi amintește de Eu când vreau să fluier, fluier), expresii ale unei trăiri învolburate, prin care în mod tainic se trasează drumul, început sau conceput ca o rătăcire. Strofa a treia e foarte frumoasă.

Legat de secvența “șirag / de mătănii”, poate că ingambamentul vrea să spună că nu este un șirag oarecare, dar și dacă ar fi într-un singur vers nu cred că și-ar pierde din sens.

Am urmărit aici ceea ce mi se par a fi mijloace de transport – „pegasul cu roți moi ostenite”, „mașina imaginară”, „apa rece și clară”, „pământ adormit”, „casa goală”, „jocul”, „un soare ce nu mai răsare” – ca o purtare și o trecere dinspre obișnuit spre neobișnuit, unde a sări și a răsări sunt complet transferate din real în imaginar și, de aici, în memorie. Mi se pare un text aproape autobiografic. Poate mă înșel. Fotografia se potrivește foarte bine cu textul.

Este aici în Oxford o siluetă de bărbat gol - o statuie - amplasată pe acoperișul unei clădiri nu foarte înalte din centru. Cum treci pe acolo, nu poți să nu-i simți prezența fantomatică printre coșurile de fum, cupole bombate sau gotice, creneluri, cruci și alte vârfuri. Asta mi-a amintit ce am citit aici. E scris parcă dintr-o suflare!...

felicitări pentru eveniment! mă gândesc la ce emoții au fost...

eu am văzut și cozi culturale și produsele se vindeau scump, încât abia dacă te puteai apropia. erau destui care să se stea la rând. părerea mea este că nu poți cere de unde nu este... adică poți, dar cu răbdare... evident, poezia se întâmplă uneori din (ne)răbdare.

îmi place încolțirea dintre fluturi, ce își cere propriul răgaz, amânând sau eludând planurile, schemele, tertipurile artificialului, a ceea ce încă este dincolo, nediferențiat.

întrebarea așezată la mijloc pare să exprime trecerea de la starea receptivă din prima strofă, marcată de luminișurile ce trag ființa în afară, la una manifestă în partea a doua, în care disting asimilarea animației undeva sub, un sub nu ca o jumătate, ci ca o spirală, spre un loc de rezistență, subliniat prin acel “să știi că eu...”

sintetizând, este un delicat și lent proces de aprindere, un fel de răsărit personal, care pe mine m-a convins.

Mă bucur foarte mult să găsesc pe agonia și altfel de autobiografii decât cele înrădăcinate în prezent. Este mare lucru când un om în vârstă este de acord să-și povestească viața așa cum a fost, așternând și bune, și rele într-o lumină potrivită, astfel încât cei ce vin după să-și poată aminti cu plăcere și cum era înainte, drept pentru care pun și o stea și voi reveni pentru a citi și urmarea.

Am citit aici când a fost postat și las un semn că îmi place drăgălășenia asta i-n-z-i-v-i-b-i-l-ă a copilului monologând despre palpembra minune. Îmi amintește de vremea când citeam și eu pe litere. Primul cuvânt pe care l-am citit în public a fost B-r-ă-i-l-a, scris pe o cutie de chibrituri... :-) Eu nu am copii, dar am lucrat cu pitici și pitice ca el și pot spune că este una dintre cele mai frumoase experiențe dacă știi cum să intri în lumea lor, ceea ce văd că ai reușit aici. Cam greu de pronunțat cuvântul palpembra, totuși. Dă impresia de ceva greu de pătruns, e adevărat, dar parcă aș spune altfel, într-un fel care să exprime și accesul la mintea unui copil, așa cum reflectă povestioara. Sau poate n-am înțeles mesajul.

O să spun mai mult ce nu-mi sună bine... :-) “cai căprui” e o imagine frumoasă, dar c+c nu are sonoritate plăcută... apoi cum vine asta “să se încingă felii / de pepeni sub valuri de...”? hai, pepene cald, dar să se încingă? zeama aceea de pepene să fie fierbinte... hmm, mă mai gândesc... “să se coacă / femeile pistruiate” – asta îmi place... însă ceva legat din nou de sonoritate... “făclii globulare”... e greu de pronunțat... (poate e ceva subiectiv, nu știu... adeseori citesc și cu voce tare poemele. din colaborarea mea la radio știu cât de importantă este formularea pentru pronunție)... în fine, ideea este bună, dar mai trebuie... decojită.