Miron Manega

pribegit din lumină în capcanele gliei îl sfîșie lupii în Codrii Vlăsiei

Era într-un secol muieratic și lax Cînd dansam menuetul în bocanci de cazarmă, Bubuia pe afet visul tău - ca o armă, Era în decembrie, domnule Marx. Era în decembrie sau, oricum, într-o

Amurg efeminat de trestii, zic Și trestiile se dezic de mine, Amurgul se închide-n el, calic, Eu însumi nu mai sunt eu însumi bine. Mă-ndepărtez de toate cîte-un pic, Imagini triumfale sunt

Și lacrimile care n-au mai fost frunze n-au mai fost frunze

Þi-e rugul monarc Ioană d\'Arc, Ioana mea d\'Arc. Ce a-sfințire!

Visase un rug. A doua zi l-au găsit în zăpadă ars.

Suntem înalți și cristalini, în schimb (o aflu singur, nu mi-a spus-o taica!) scîncim prin bolgii, cocoșați de nimb, un plîns ce face țăndări balalaica.

Dac-ai fugit din lotuși în Zodia Tăierii Și vrei să mergi, poete, desculț, peste zăpezi Sau, poate, printre țarcuri, la spații să visezi, Să nu pleci fără lesă, căci te pîndesc hingherii!

Mi-a spus azi-noapte iubita: - L-am visat pe Nichita. Se certa cu un munte mare și încerca să zboare. Și nu putea, nicicum nu putea, ceva în el gemea și se frîngea prăbușindu-l în sus spre

Mai sînteți voi atîta de frumoși Încît să-mi smulgeți mîinile din umăr Dacă pe-atîți arginți cîți știu să număr Aș vinde-n bîlciuri poze cu strămoși? Ați mai putea lovi în cel ce minte Cînd

De caii tăi sarcastici prins cu funii Þi-aș linge praful de pe scări și-acum, Dar mîinile mi s-au făcut parfum Orbecăindu-ți forma prin petunii. Picioare avusesem - nu de aer! Polenul roade

Mi-ai cerut-o și cînd am ucis și cînd n-am ucis. Am ținut-o ascunsă de cei ce s-ar fi putut otrăvi atingînd-o. N-am risipit nimic, am purtat-o cu mine tot drumul pe care m-ai însoțit

Tu, care nu m-ai văzut niciodată plîngînd, Tu, care n-ai ucis niciodată, Te-ndepărtezi ca lumina topindu-se blînd Din nevăzut murmurînd: Niciodată! Niciodată mai trist, niciodată mai

V-am convocat, tovarăși filistini, Din toată lumea cîtă-i ea scursoare, Să vindem inefabila ninsoare Ce mai strecoară-n lupanare crini. Să punem capăt, azi, tovărășește, La umilința-n care

În abatorul de gînduri, un schimnic Se închina la zeul potrivnic. Cînd se dezbrăcă de sutană Se prăbuși întîia icoană, Apoi altarul, apoi toată zidirea, Pe urmă locul, pe urmă

Petalele trandafirului se vor închide ca un clește peste degetele întinse spre profanare va sfîrîi zvîrcolindu-se spurcata iluminare a tăgăduirii sinelui îmbătat de vinul pierzării - o,

Vreți să vă arăt răsăritul? Arată-ne, orbule arată-ne!

Iar după demolare să strîngeți voi molozul De prin hîrtii boțite, pe care m-am surpat, Căci începînd de astăzi, prieteni, sunt plecat În nordul țării Hades, să inspectez colhozul. Vreun rest de

Bocanc destinului mă dau Firavul, eu, pantof de damă Și Moartea beată-mi dă să beau Zvîrlindu-mă din cramă-n cramă. La deznădejde mă seduc Abisuri tulburi, alcaline, Cînd morile de vînt se

Era o țară-n care nu ningea... Cu oameni negri e povestea mea: Atît de negre lacrimi, și de triste, Înăbușeau în negrele batiste Încît, odată, un străin le-a zis (Avea străinu,-n brațe, un