mircea trifu

În vis m-am prefăcut în cerb, Cu coarne mândre și copite de argint, Să te găsesc oriunde sau să pier, De ești o stea sau poate pe pământ, Sau suflet călător spre cer. Și apele le-am întrebat,

Să nu mai tremur când te văd, Scânteile din ochi să-ți sting, Parfumul de ți-l simt mă pierd, Nu știu ce simt, de râd, de plâng, Sunt soarele ce chiamă-al tău amurg. Cu tine simt că fericirea

Mă supăr și răcnesc, ajunge, Nu vreau să mai iubesc, mă doare, Nici inima s-o văd că plânge, Nici să trăiesc în disperare. Adio nopți încolăcit de frică, Când sângele îmi tremura în

M-am săturat să stau aici, Pe cerul rece, îmbălsămat, Și să privesc la voi de sus, Fără dorinți și înghețat, Văd tot și n-am nimic de spus. Văd viața voastră fremătând De sentimente, de

Eu te doresc în nerăbdarea dimineții, din soare, fiecare rază sunt eu, Pe buze am încă gustul iubirii tale, ce îl împrăștii pe fiecare floare, Și-n fiecare noaspte, de treci prin grădina dragostei,

Te știu din vise de copil, Atunci erai o zână, Când omul negru-n vis venea, Tu mă ține-ai de mână. Cu tine-n vis, zâmbind creșteam, Și-am devenit bărbat visând, Iubind în vis, iar te

Am fost trezit de versuri și de dulci balade, De cele, ce din lacrimi și iubiri create Să ungă sufletul de necăjiți prin sate. Cu care, inimi triste tânjeau să se adape. Nu m-a lăsat să

Codrul cărare-mi așterne cu frunze, Când toamna îi plânge coroana cu brumă, Și cântul de mierlă mi-alintă tăcerea Cănd frica m-alungă din urmă. Sunt freamăt de humă, iubire crescută din

Am colindat în lung și-n lat, Am fost admirator și admirat, M-am lăfăit în mare de iubiri Dar toate-au fost doar amăgiri. M-am încălzit cu corpuri de femei, Frumoase și cu sânii grei, Dar

Sunt singur la răscrucea de drumuri, Trei căi sunt închise de soartă, Și calea ce poate iubirea să-ntoarcă, Ca roza ce-o ai într-o carte, e moartă, Nici lacrimi, regretul nu poate să-i

Iubita mea e ca și marea, Mă amăgesc că îi cunosc cuprinsul, Că fiecare val și strop de sare Pe mine mă sărută, dar mare-i e abisul. Nici raza mea ce stăpânește totul, Ce face focul, în

În suflet ți-am intrat, Purtând pe brațe vântul, Tu ai crezut că-s gândul Ce-și caută-ascunzișul, Tăcut, ca si pamintul. Și m-ai lăsat să intru, Să văd comori de vise Ce le țineai

Îi cer visului să mă transforme-n condor, Dorinței disperate, să-mi fie călăuză, Cu vers de sânge-am însemnat cărarea, Și roșul inimii să mi-o deschidă ca o scuză, Peste Carpați să zbor, să-mi

Nu pot să urlu către tine Să mă cobori de pe-a mea cruce, Ai rătăcit cărarea către mine, Nici disperarea mea nu te aduce. Iubirea mea e plină de păcate, Și fruntea mi-o topește, cu

I-am spus luminii, când te-atinge, Să pună un văl de umbră, să nu te ardă, Și vântului, cu o adiere de te-ajunge, Să nu-ți răcească răsuflarea caldă. Te țin închisă-n suflet, ești doar a

Am navigat pe-oceanul vieții, Pe bolta cerului și-n marea cea adâncă, Mi-am prăfuit orgoliul cu pulbere de stele, Și m-am lovit ca valul de o stâncă Și aruncat pe malul vieții mele. Te-am

Când nu o să mai fiu și inima va înceta să bată, Când adierea vieții îmi va opri respiru', Și mâna împietrită-n nemișcarea rece Nu reușește-n pace, să-mi țină patafiru' Vreau, umbra mamei mele,

Te naști plângând, în suferință, Și crești în dragostea cea calmă, Dintr-un copil născut să dea iubire, Ce s-a hrănit cu laptele de mamă, Să poată visului să dea mărire. Câtă putere poate să

Vreau să adorm în somnul tău, Și așezat pe-un pat de nori, Am perna plină de dorinți Și mă-nvelesc cu-n strat de flori. Respir cu cerul, simt al tău parfum, Și stelele îmi ard râzând, în

Călătorește-n vise, E umbră fără soare, Și rece e ca frica, Ca semnul de-ntrebare Și veșnică ca clipa. Nu văd fiorul vieții, Doar patima pierdută Într-o iubire plată, Geloasă și

Dumnezeu mă-ndeanmă să mă-nchin, Să-ntorc obrazul când o palmă mă lovește, Când piatra aruncată mă rănește, De mâna vinovată de creștin. Că mila lui, de vrei să o găsești, Iertare, ajutor,

Eu sunt cerul și pământul, Sunt marea ce sărută malul, Sunt doina ce topește gândul Și iarba ce hrănește calul. Sunt și tristețea ce-nfioară Și sunt iubirea ce te leagă, Duioasă floare-n

Îmi caut locul meu, tăcut, Purtat de valul mării, Ca fulgerul din cer căzut, Înfricoșat, necunoscut, Lovind la poarta serii. Și când o stea din cer căzând, Strigându-mi că o doare, O prind

Merg pe cărarea viselor din noi, Sunt numai eu, înfiorat de tine, Pe drumul rugăciunii, ce ne iubeam în doi, În soarele uitării, tristețea umbră-mi ține. Cu ochii dorului, iar caut flori Ce