mircea trifu

Împart în părți egale cerul, Dar tot albastrul ți-l dau ție. Eu norii-i țin cu binișorul, Că-mi știu a mea vinovăție. Îmi cunosc teama grea, stăpână, Când stam ascuns în stropul lor,

În noapte asta Luna mea e tristă Și stelele par lacrimi în cădere , Pământul răbdător ca o batistă, I-alină rănile din stropii de durere. Nu vreau apusul meu de soare În versuri să

Azi vreau să mor puțin, Să trec pe jos prin cer, N-am aripi! Clandestin! Prea mândru-s să le cer! Văd norii,-s puși pe plâns, Când trec pe lângă ei, Îi prind îngerii-n râs, În glume

În labirint, eu sunt de ani-lumină, E rece, întuneric și multă rușine, Un pas de fac, mă-mpiedic de tăcere, Ca din trecut să fiu văzut de tine, Aprind, sperând, o lumânare-n mine, Sa-mi simți

Când demonul din mine poruncește Plătind, eu mă prefac c-ascult. Doar corpul în tăcere cheltuiește Vânzându-mă la cine dă mai mult. Un înger ce departe e de mine, Și totuși e aproape-n

Spun inimii că tu vei fi Speranța podului să-l treci, Frumoasă, într-o sfântă zi, Înlăcrimată ai să vii, Un păcătos ca să aștepți. Sărac și obosit de dor, Un călător ce plânge-n vis, Ce nu

Sunt anticul cuvânt, cu spadă și armură, Cu rădăcini supun abisele albastre, Culoare unui foc pe rumenita gură, Coralul unei roze cu-a ei petale aspre. Mă las cu raza lunii, pe corpul de

Se-așterne Lumina pe țărm, ca nisipul, În taină cu Marea din mine,-i recită, Cu lacrimi albastre îi mângâie chipul, Și-adoarme lumina iubită. S-a născut undeva pe un cer, într-o casă, O

Simt că te pierd, Și rana inimii răsună, Se sperie pădurea cea bătrână Și raza lunii, ce-n noapte te dezmierd. Simt că durerea se transformă-n depărtare, C-a ta dezamăgire-i ca o

Mi-admir pădurea mea de stânci, Cuiburi aninate pe ramuri pietruite, Cu loje pline de țipete de prunci Ai pescărușilor cu ciocuri aburite. Nisipurile se aleargă-n cercuri Aripile de

Dă-mi ochii tăi să văd de Muntele dospește, De unde vine ploaia ce-mi tropăie prin minte, Cum se-nroșesc obrajii luminii ce-asfințește, De Luna iese-n stradă din nou fără veșminte. Dă-mi

i nu pot să cred că ochii tăi ca marea, cu valuri de dorinți nestinse, mă-nvăluie mă pierde,doare, cu pulbere de patimi mă învinse. nu cred că-n humuleștiul dulce, ce cu vioara sufletului

Am gândurile-n rame prinse, Cuiele-s scuze ruginite, Icoanele-s apusuri stinse Cu ochii-n lacrimi, adormite. O foaie rup din lunga iarnă, Apusu-l storc în călimară, Cu toată frica,-n

Sunt singur în univers, străin îmi pare, Aud ecoul inimii și al pașilor, Simt frica că mă pierzi, cât e de mare, Și simți în rugăciune, durerea brațelor. Văd vântul că îmi poartă, frunzele

M-am revărsat din cer, purtat de-un fulger, Simțind că cineva pe stânci mă cheamă, Frumoasă în durerea sa, o fată înger, Învăluită-n geamătul șoptit de teamă. Am vrut s-ajung mai repede să o

Din calendar eu rup, să știi, Câte o zi pe săptămână, E ziua-n care voi veni, Să-i cer iubirii a ta mână. Pe multe stele mă cobor Căci calendarele sunt multe Și multe zile de amor, Vor

poete drag,în versurile tale, m-am cufundat cuprinsă de fior, și ochi-au plâns,cercând cu-nfrigurare, să deslușească labirintul lor. o vrei,o ai,o pierzi și iar o chemi, când o găsești n-o mai

frunză de castan bătrân, ape și stăpână glie, stâlpul cerului străbun, martor inima să-mi fie, v-am chemat pe toți aici, nevăzuți de ochi păgâni, uriași și voi pitici, slugi mărunte și

Încă mai sunt cu ce-a rămas din mine În cercul ăsta moale, fărâmă de pământ, Mi s-a-ntâmplat să mai și mor, ca tine Dar m-am întors, să fim născuți pe rând. Și iar îi aduc cerului

Într-un colț din viața mamei, la o masă de nuiele, Nopțile-i vorbesc de mine și-uneori o îngrozesc, Sunt așa de nemiloase că aș vrea să mușc din ele Până-i cere ei iertare, când nu pot s-o

Mi-a apărut în față-o cale și un curaj să o străbat, Nici bălți de jale nu erau și nici umbre de piatră, Ea mă trăgea ca versu-adânc pe chipul ei curbat, Păream așa uimit și țânc, călcând

să nu mă părăsești liană dulce, nu mă lăsa în neguri să mă zbat, ascultă-mi suferința de pe cruce, de care fără vină sunt legat. întinde-mi mâna dulcea mea liană, ridică-mă când șchiopătez ți

Mă-ntorc unde a-nceput iubirea, Unde izvorul sfânt ierta păcatul, Calc firimituri de pâine, amintirea Sub pașii mei le toarnă ca asfaltul. Sunt ca un câmp cu flori de gheață, Cer soarele să