mircea trifu

Eu sunt poetul inimilor frânte, În inimă rămân și nu în minte, Ies noaptea prefăcut în rază Și liniștea mă-nduioșează. Ascult în șoaptă mii de stele Și mă desfăț pe cer cu ele. Dar câte una

Cerule, fă-mă o cobză și pune-mi sufletul pe coarde, Cu inima ce-o țin în mână să le ating tânguitor, Tu roagă vântul să imi stingă iubirea ce mă arde, Și pune melodia-n rouă și dă-o s-o bea

Smulge-mi inima din piept fecioară Și pune-o-n lada ta de zestre, Învăluiește-o în miros de lăcrămioară, Pân' ai să simți că te iubește. Apoi deschide iar capacul și o lasă Să se întoarcă iar

Sunt ani de când m-am rătăcit prin sărutări Și prin iluzii false și temătoare de lumină, Sunt ani de când a trebuit să gust din arătări, Ce-n vise travestite erau numai minciună. Și sufletul de

Am să te fac Gioconda versurilor mele, Să moi penelul în vorbe suferinde Și tremurănd, să ți le pun pe piele, Fiorul dragostei să simți cum te cuprinde. Am să te fac o roză ca spinii tăi să-mi

Mâna cruce-o fac, deochiul suferinței să-ți alunge, Și-o barieră de coral din nori, pe bolta cerului Îți voi clădi, nici zeu sau drac nu te va poate frânge, Să fii ca lacrima dorită și alintată

Îți amintești? Râdeam ca doi nebuni când răsăritul, În fundul bărcii se certa cu asfințitul că e strâmt, Înghesuiți cu toți în ea, eu, tu, iubirea noastră, vântul, Speranța s-o găsim fără durere-n

M-am supărat și m-am ascuns tăcut în noapte Și prefacut în vis am luat cu mine, scris pe-o pânză, Tot ce-am făcut în viață și-am coborât la moarte Să-mi spună, de pe ram când cade a mea

Sunt pregătit, am totul lângă mine, Năframa bunicii cu miros de blândețe, E plină de vorbe stinghere, carnale, Și lacrimi păstrate pentu a da binețe, Cerneala o iau dureroasă, din rănile

Am învățat să-mi mușc durerea, S-o-nsângerez, să nu cerșească, Mila, când se așează pe-a mea față Și-n zâmbet să își facă casă, Etern în viață să o port ca mască. Am învățat să-mi sting

Eu nu te văd, doar vântul te jelește, Purtându-mi a ta lacrimă pe-o frunză, Ridică genunchiul, pământu-adâncește, Cu mâna-ntinsă, Rătăcito, fă-mă călăuză. Simt unghiile pătrunse-n mâini,

Dă-mi doar o schijă din iubirea Ta, Mărite Doamne, să sfârtece pământul, Ca un vulcan să îl sfințească cu dogoarea, Să ardă răutatea-n om, până și gândul Prin piele să îi iasă ca

Dă poruncă stăpână, în urma ta să ardă totul, Să nu rămân-alint în aerul atins de-al tău parfum, Cărarea, cerul de deasupra sa, până și codrul, Arde și visul nostru, neagră-i e lacrima de

M-am rătăcit în visul tău fecioară, M-a sărutat durerea ta amara, Și cu tristețea-n lacrima albastră Mi-ai redeschis în suflet o fereastră. Și-n glastra ei, ce de milenii era goală, Ai rătăcit

Cine dictează-n univers unde e dus, De cade-o stea sau în pământ e pus, Pe ce fereastră raza lunii va cădea, Ce val de mare țărmu-l va spăla? Cine-a decis ca raiul să stea sus, De ce mereu

Spune-mi cum pot să te ajung, Cum pot distanța de la lună s-o distrug, Și între ea și soare, clipa să o pun Și să se-atingă cu-n alint de rămas bun. Și dacă-aș reuși s-o fac, Aș fi un înger

De-n sărăcie-am să mă scald, Din ochi, doi diamanți să-ți cresc, Palate-ți fac din visuri, Grădini în suflet îți clădesc Și-u tron cioplit din gânduri. Un vânt de dor ca ușier, Ca pernă-un

În lumea mea de pe pământ, Un fulg tremurător de nea Nu cade, ci se-nalță. Aș vrea să știu, în lumea ta De te sărută cineva, Îl lași sau nu în viață? De am fost eu sau poate tu, Cine-a lăsat

Þi-am spus că sunt gelos de raza soarelui și-o știi, Pe versul nud al tău, murdare guri îl gustă când îl scrii, Pe vântul ce-nfioară, pe clipa ce topește-un fulg de nea, Pe fruntea ta și-apoi

Azi ți-am cerut puțină răbdare, Sărutul iertării din spumă de mare, Și sus, de pe mal ce valul lovește, Să-mi dai suferința iubirii terestre. Mi-ai dat de-nțeles că-s unica rază, În noaptea

Șoptind ți-am trimis printr-o rază, Un tremur tăcut, născut din zăpadă, Să poată pe pleoape, încet să îți plângă, Și-n lacrimi, la suflet șuvițe s-ajungă. Aici, printre cruci de durere

E noape, mă legăn în lumina lunii, Sunt prințul răsfățat de frumusețe, Dau cu lumina mea speranță lumii Și stelelor, încet, le dau povețe. Le spun , când simt oftatul unei fete, Să cadă-n

Am fost creat și alintat de soare, Încet, am devenit ca raza sa, Sunt fiul unei stele căzătoare, Am învățat de mic că viața-i grea, De n-ai iubit o noapte, lumina doare. Am să cobor pe-o rază,