mircea trifu

Te chem, femeie, cu-n sărut Să-ți întru-n temniț-aurita Și trupu-n scena de-așternut, Să-l schimb cu rolul de iubită. Să-ți scuturi visul de zăpadă Și carnea las-o să viseze, Din ieri

Mă simt un nor sălbatic fără tine, Un vechi ocnaș în Marile cruzimi, Sparg sarea albă-a nopților din mine, Legat cu lanțul Sfintelor Treimi. Câte-o amintire vine să-mi dea apă, Și-o alta

Cine dictează-n univers unde e dus, De cade-o stea sau în pământ e pus, Pe ce fereastră raza lunii va cădea, Ce val de mare țărmu-l va spăla? Cine-a decis ca raiul să stea sus, De ce mereu

M-ai intrebat în vis să spun ce-aș vrea să fiu, Și tot în vis, eu îți răspund Bărbosule, nu știu, Eu nu sunt fiu de dac, într-un cojoc de oaie, Ce își jertfea copiii pentru un strop de

Te-ai strâns vreodată-n fața unui gând Ca unghiile-n carne, când ți-e frică, Să nu fii nor și să nu poți plângănd Să-mpaci cu ploaia lumea cea calică? Ai fost vreodată-o gură de fântână,

Merg pe cărarea viselor din noi, Sunt numai eu, înfiorat de tine, Pe drumul rugăciunii, ce ne iubeam în doi, În soarele uitării, tristețea umbră-mi ține. Cu ochii dorului, iar caut flori Ce

Dumnezeu e doar statuie pe-o cutie de chibrituri, Nici pământul nu-l învie căci e primăvara morții Când vor bea sânge de codru, neînsuflețite chipuri, Sub a lunii policandru, numărând argintul

Mi-e frică de moarte, ea iarăși mă vrea, M-ascund într-o viață ce încă-i nescrisă, Plăpândele vise din dragostea mea, Le-nvelesc în parfum de caisă. Fac din mine un cer, Dumnezeu să mă

Era o seară rece, dintr-o trecută vară, Și incepu să ningă, pe coala așteptării, Cuvintele departe se pregăteau să moară, Și versul lor se stinse pe buza călimării. Sunt șase luni de-atuncea,

Mă-ntorc, de-mi amintesc vreodată, Cu-aceiași pași, pe-același nesfârșit, Să sprijin gândul de aceiași poartă Unde m-așteaptă tot ce n-am găsit. Aici, brodat, e-un labirint pe ducă, Îl

Purtam în mine atâta ne-nțeles, Atâtea universuri nedeschise, Și fiecare vis din cerul lor ales, Cărunt în părul meu se ghemuise. Și-n fiecare noapte câte-un fir, În palmă-l prind si îi

Nu m-am gândit că pot s-adorm, Nu m-am gândit nici să trăiesc, Dar nici nu cred că pot să mor, Fără să spun că te iubesc. Mi-ai luat și amintirea ta, Săpată-n inimă cu dor, Nu voi putea,

M-am săturat să te mai iert, Mă simt ca prins într-un sicriu, Ce am fost pus, chiar de sunt viu, Mă zbat spunând că ai greșit, îți scriu, Dar nu m-auzi. Și am decis ca să te las, cărarea-o

M-am săturat să fiu mușcat de mână, Să simt iubirii mele poarta-nchisă-n nas, Să am obrajii roșii, tumefiați de palme, Să simt indiferența ta la orice pas Și să răspund cu oftaturi albe, fără

nu reușesc să te mai simt ,am renunțat, în patu-mi ud de rugăciuni și de păcat, încerc cu ochi-nchisi să te visez în vis, din tine să-mi creez în mine-un paradis. să simnt că te-am

Așteaptă-mă,să te ajungă, Iubirea cu puteri de rugă, Tu gura-i las-o să te soarbă, Să nu mai bătă-n mine oarbă. Căci vrea sa fugă. Întinde-ți mâna s-o atingă, Și lasa-ti noptile să

de-atâtea ori m-ai amăgit, cu vorbe dulci,înșelătoare, eu te-am crezut și te-am iubit, dar gata,astăzi s-a sfârșit, azi nu mai sunt în stare nici să mai cred,nici să ascult promisiuni

Pământul l-am mutat pe cer, Din visul lui fac cruce, Pe-o parte am bătut în fier, Un dor ascuns și dulce. Cealaltă parte arsă-n lemn, Ce-n răstigniri ne iartă, Încoronat de spini și

Stau aici și mă gândesc la mine, Încerc să aflu ce-am avut în minte De n-am făcut o albie din tine, Să-mi curgă lava dulcilor cuvinte. Și inima mi-o simt cum se albește, De nu mai bate

Sunt paznic într-un cimitir de glasuri În marmură, cu muzicale cruci de note, Ce în ecouri de vioară sau de basuri Se odihnesc, în criptele de-acum tăcute, Eu le veghez chemarea acordurilor

Eu am trimis în noaptea casei tale, O căzătoare stea, spune-ți dorința, Pe cerul meu icoanele sunt goale, Se vestejește-n rame iar credința. Și am găsit o stea gata să cadă, Fosta supusă

Îmi iau În brațe seara, e Luna sprijinită Pe coate la fereastră și parcă o aprind Și ca o lumânare din ceara prea hrănită Se vede în oglindă cu umbrele dansând. Doar timpul încrezut clepsidra

Sunt amintiri ce-n fiecare zi Devin din ce în ce mai scurte, Mai palide, întunecate, frânte, Străine și chemările-s târzi. Altele stau în adormita-mi poală, Tânjind după un vis nemuritor,

Eu îmi trimit iubirea-n lume, Pe calea plină de cuvinte, În gândul ei am scris un nume Pe un sărut, să-l țină minte. Coperțile trăsurii-i plină, De-atâtea nopți de poezie, Scăldate-n apa