Mihail Valentin

Sunt singurul care suspină Marea ascunde în valuri ce plâng Taina iubirilor mele. Privesc când pe unde visul mi-alung Norii, cortină de stele. Luna stăpână îl face mai lung- Extazul

Sunet de clopot Un dangăt adânc și lugubru Se naște Și moare; Pe rând, Deznădejdea Și gândul meu sumbru Se-nalță-n sufletu-mi plângând.

Speranțe deșarte Voi sunteți gânduri de profeți, voi sunteți lacrimi calde, Și prin văpăi, și prin nămeți, rămâneți mai departe, Așa cum stelele arzând în ochii-mi o să scalde Iubirea pură ce

Singurul lucru serios Nu scriu în speranța De a atinge, odată, Idealul, Căci reprezint eu însumi Un ideal. Nu scriu pentru ziua de azi, Pentru cei care acum Nu mă ascultă, Ci pentru cei

Și, dacă noi nu vom fi… “Cât de repede trece Viața noastră, iubito”- Cât de rău îmi pare Că așa spuneam atunci Și că nu am greșit. Au trecut ani între noi, Au trecut ani și eu încă Mai

Și totuși Și totuși cerul e senin, În voci de păsări ce se-avântă În visul lor despre sublim Spre înălțimi, în timp ce cântă. Eu, ca mereu, plângând în somn- Durerea mea e mută

Și ochii-mi plângeau… În vidul cel negru al nopții crescânde, Prin marea de stele ce-abia se iveau, Cu ochii-necați în eterna-mi durere Priveam peste lume, și ochii-mi plângeau…

Și dacă Și dacă nu mă poți iubi, Și dacă dragoste nu este, Când noi cu toții vom muri, Rămâne-n urmă o poveste…

Schimbat atât de mult În mijlocul nopții visez realitatea; Amintirile umbrei ce-am fost Luminează umbra care sunt astăzi. Mistuindu-mă sub flăcările trecutului, Tind către frigul

Schimbare Voi încerca să păstrez aceleași valori Care până acum păreau a fi totul, Voi căuta să le dau aceleași puteri, Deși, cum se pare, va fi altul

Să-mi împlinesc, prin a-l sfârși, destinul… Trăiți voi, nedefinite porți de vise calde ce umbresc infinitul, Eu vreau să simt frigul abisului, să fiu la fel de nepătruns și rece; Desprins

Rostind un monolog N-ar avea sens să scriu povestea noastră- S-ar pierde-o viață-n mult prea multe rânduri. E-atât de simplu: moarte sau viață, Căci n-au fost fapte, au fost numai

Revoltă înnăbușită Un singur gând etern povară, împărtașit de mii de vieți A fost o lacrimă amară, născută-n veșnice tristeți; Dureri profunde stăruinde și visuri noi și vechi credințe Au dat

Răspuns la amintire Vrei să iubești, când nu mă crezi în stare Să fiu și om și înger și nimic? De ce ar fi un om, de ce el oare Ar face visul tău prea fericit; Să-ți fie vrajă-n suflet, fără

Puterea de a visa Nutresc pentru tine Un sentiment etern; Anii nu vor putea stinge În curgerea lor Flacăra iubirii mele. Tu reprezinți idealul meu Așa cum ești. Să nu te schimbi, Să nu

Priveghi Am fost acolo unde toate Cu totul vor să fie una Și, de nimic încătușate, Devin nimic cu toate-ntruna. Am fost acolo unde stele, Arzând de tainice chemări, Umbresc vechi turnuri

Primește-n dar o floare O zi din viață- pare A nu fi fost atinsă; Primește-n dar o floare: Speranța mea nestinsă... Sa nu uiți cum că visul Ce pare ireal Ne leagă de abisul Înaltului

Prima iubire și ultima… Un bătrân spunea: “Prima iubire Și ultima… Și azi mai cred în ea.” L-am ascultat tăcut, N-am luat în râs, Citeam în ochii lui Un dor nespus. Găseam în el O

Prea multe povești Am scris foarte multe povești, Foarte multe iubiri am cântat, Foarte multe legende sau vise Ce cuprind adevăr și minciuni… Totul a fost frumos- și fericit, și dureros… Un

Poeți mediocri Și eu, care credeam că aici Voi găsi O lume cultă, Și eu, care credeam că aici Voi găsi Oameni fini, Cum am putut oare să cred Că poeții ar fi Un fel de zei? Toți au

Poate fi fantastică… Semințiile soarelui Își arată trupul De unde mișcătoare Și stânci arzânde- Realitatea pe care vă bazați Poate fi fantastică…

Plină de farmec Te caut atât de des... Găsesc în mine un gol imens. Nu pot să vreau mai mult de la soartă, Nici de la tine. E-atât de dureroasă confruntarea Cu realitatea viselor

Pentru tot ce a fost… Voi crede mereu că a fost O mare greșeală Că nu am fost noi doi… Dar eu am scris deja tot Și ceea ce aveam Să-ți ofer ție Există undeva în tine; Acum mi se pare