Tăcere
Oscilez între sens și nonsens;
Prin prisma timpului,
Chipul răsare.
Pași…
Nălucă, iubire pierdută?
Vis, ipostaze fictive
Modelând o imaginație confuză
Și iar tăcere…
Abătut din
Am învățat să fiu
Vrei o comparație?
Eu
Mă asemăn mult
Cu bradul-
Trăind pe-o stâncă
Și mereu
În voia vântului.
Tu semeni
Cu oricare alt copac,
Într-o cale neștiută
Pentru
Caută fericirea
Printre toate încercările vieții
Trec fără să privesc în urmă,
Suferințele umane
Nu reprezintă nimic pentru mine.
Fiind în afara timpului,
Întâlnesc
De ce?
E realitatea mea.
Urc:
Treptele de foc
Lucesc încă himeric.
Voi găsi poarta?
În jos, întuneric;
La fel
Tot ce sper.
Mă vreau pe mine însumi-
Vreau liniștea
Și
Totul în lume se oprește aici...
Știu acum că a fost o clipă
Când totul putea să devină perfect-
Norocul meu a dispărut atunci
Când tu nu ai putut să vezi șansa
De a fi, împreună,
Când toți ceilalți...
Încerc să te plâng...
Acum,
Când toți ceilalți mai au zâmbet...
Încerc să te plâng și să-nțeleg de ce...
Viața e un joc fără miză.
Finalul e unic
Și
E o lume pierdută...
A existat cândva
Un Eminescu...
Omul a fost cândva
Întruparea visului...
Acel Eminescu
A murit demult
Și, odată cu el,
Speranța noastră...
Noi, cei de azi,
Nu mai
Să-mi împlinesc, prin a-l sfârși, destinul…
Trăiți voi, nedefinite porți de vise calde ce umbresc infinitul,
Eu vreau să simt frigul abisului, să fiu la fel de nepătruns și rece;
Desprins
Și, dacă noi nu vom fi…
“Cât de repede trece
Viața noastră, iubito”-
Cât de rău îmi pare
Că așa spuneam atunci
Și că nu am greșit.
Au trecut ani între noi,
Au trecut ani și eu încă
Mai
Da, timpul o să vină
E noapte încă; luna
Domină neagra mare,
Împrăștiind lumină
Pe valuri mișcătoare.
Dar n-a fost veșnic noapte,
Lumina nu-i un vis,
Ci luna ,ce veghează,
Rămâne vis
Dar tu nu râzi, nu plângi…
În clipa asta ce-a trecut
Tu-ți pui toată speranța,
Dar tu nu râzi, nu plângi, deși
O viață-ntreagă, tu-ai râvnit
Doar clipa asta.
Nu aur, ci anii tinereții
Tu ai dat viață, și răsplata vieții,
Ofrandă într-o zi de mărțișor,
O vei primi: nu aur, ci anii tinereții,
Să-ți amintești o zi de ei cu dor…
Prima iubire și ultima…
Un bătrân spunea:
“Prima iubire
Și ultima…
Și azi mai cred în ea.”
L-am ascultat tăcut,
N-am luat în râs,
Citeam în ochii lui
Un dor nespus.
Găseam în el
O
Și ochii-mi plângeau…
În vidul cel negru al nopții crescânde,
Prin marea de stele ce-abia se iveau,
Cu ochii-necați în eterna-mi durere
Priveam peste lume, și ochii-mi plângeau…
Sunt un om modern…
Sunt un om modern…
Pentru că vreau totul
Pornind de la nimic,
Pentu că dinamismul presupune
Lipsa conștiinței
Și a nu-nțelege
Că sunt
Un viitor cadavru,
Deși mă simt
“Căderea” unui astru
Aș fi putut să te iubesc
Cum n-ai visat vreodată,
Dar idealul tău lumesc
Îmi cere altă soartă.
Din calea fericirii tale
Retras cu demnitate,
Să-mi regăsesc vechea
La mine va veni…
Eu sunt cel care stă,
Cel despre care se spune
Că nu are voință-
Voință a fost și voință va fi,
Dar vine un timp
Când nu mai poți iubi,
Iar eu, ca savantul
Ce nu știe decât
Până și acest sacrilegiu…
Talentul ascunde o mare durere.
Știu că el poate cunoaște un univers extrem de vast,
Dar am ajuns să simt că trecerea în alte sfere
Nu mai are nimic, de acum, să îi
Pentru tot ce a fost…
Voi crede mereu că a fost
O mare greșeală
Că nu am fost noi doi…
Dar eu am scris deja tot
Și ceea ce aveam
Să-ți ofer ție
Există undeva în tine;
Acum mi se pare
Poeți mediocri
Și eu, care credeam că aici
Voi găsi
O lume cultă,
Și eu, care credeam că aici
Voi găsi
Oameni fini,
Cum am putut oare să cred
Că poeții ar fi
Un fel de zei?
Toți au
MV