Mihail Valentin

Iubind ca marea Privește, iubito, și marea și cerul Cu stelele ce strălucesc, Privește corola de lacrimi a lumii În valuri ce de stânci se izbesc. Privește tu luna, cu razele

Iubește…și lasă Cine iubește și lasă, Timpul trecut îl apasă; Ziua de mâine n-o poate concepe, Când ziua de ieri abia astăzi începe.

Istorie Privesc prin mine Și-mi pare Că nu sunt ceea ce sunt acum. Îmi pare că prin ființa mea Au trecut Epoci de lupte cu zgomot, Imperii, în sine-mi Încă nestinse, Ambiții și ură

Între două lumi Mergeam... Pe un drum drept Ce părea nesfârșit- Deasupra lumii nori nu erau încă; De-o parte și de alta, În față și în spate, Vedeam mereu copaci înverziți. De

În toate E noapte încă: luna domină neagra mare, Împrăștiind lumină pe valuri mișcătoare. Dar n-a fost veșnic noapte, lumina nu-i un vis, Ci luna ce veghează rămâne vis aprins… Răsfrânte

Glosă Dacă pleacă sau de vine, Totu-n juru-i se destramă; Chiar de se încrede-n sine, Oricum nu câștigă faimă, Iar, de gândul său revine Melancolic și-l alină, Idei ce-ncep să

Geniu Să spui despre geniu că-n viață visează, Să spui că trăiește-ntr-un rai ce nu-i sfânt; De-ai spune că soarta-i nu e pe pământ, Să știi doar că soarta

Gânduri de Crăciun Cândva, demult, în caldă iesle, S-a fost născut un pui de zeu Și dintre-atât de multe-odrasle S-a ridicat spunând că eu, Eu ființa searbădă și tristă, Născând

Gândiri de geniu Floare curată, roză prea senină, Întreaga-mi soartă astăzi ți se-nchină; Nu te speria de recea-mi nemurire, Caci ființa mea e plină de iubire. Eu te iubesc ca pe o rază

Esență Tu ești unica mea fericire în lumea aceasta plină de neputință și mistere, Tu ești soarele dimineții răsărind maiestuos și impozant deasupra orizontului Tu ești micuța rândunică ce

E singurul lucru Nu spune despre mine Că nu-mi pasă De ceea ce se-ntâmplă-n jurul meu… Da, nu mai am același zâmbet, Și visul meu, de-acum, este tăcerea. Poate că nu mai știu să cânt și

E o lume pierdută... A existat cândva Un Eminescu... Omul a fost cândva Întruparea visului... Acel Eminescu A murit demult Și, odată cu el, Speranța noastră... Noi, cei de azi, Nu mai

E doar un vis Măsoară-ți moartea, ființă uitată, E doar un vis că tu poți fi mai mult… Măsoară-ți moartea și ce vrei a-mi cere, Ce poți să speri; din ce par eu, ce-i vânt… Nu-mi cere visul

Doar cu tine Acolo unde cerul și marea Se-ntâlnesc, pe cărări de azur, Acolo mă duce visarea Și iubirea ce-n mine-i arzând. Atunci când privesc jos în mare, Eu văd nesfârșitul adânc Al

Dincolo de mască Eu voi purta-n fiece zi o mască- Azi una, mâine una, și-n vecii vecilor. Eu cutez a ascunde de fața mea regească Chiar lumea preamărită și-n fal-a îngerilor...

Din umbra lumii eterne Chiar nu-nțelegi Că te iubesc Mai mult decât te va putea iubi Cineva vreodată? Cu ce-am greșit Că înțeleg lumea Mai mult ca toți? Crezi că dacă s-ar fi putut

Din când în când Din când în când ne ducem- Din când în când venim… Vărsăm venin adesea, Dar mult mai rar iubim. Mi-e-atât de dor de tine Că-n urmă-ți încă plâng, Că nu mai am

Destinul lacrimilor tale Tumult de neștiute gânduri O, lume plină de-nțelesuri!... N-ai viitor, nici începuturi, Ai doar speranță. Căci tu nu ești decât o ființă Trăind cu

Despre cuvânt Ceea ce poate fi mai frumos Din visele mărețe ale lumii Ar rămâne pentru noi un mister Dacă nu ar exista cuvinte… Noi suntem mereu alții Și așa am vrea să și fim, Dar totul