Mihai Leoveanu

pornești în căutarea unui binevoitor care să te asculte până la capăt mașinile împrăștie prin ceață o lumină palidă uneori oprirea lor bruscă îți sfâșie voalul cuvintelor e o noapte

melci obosite capete lunecând pe limbi unul lângă altul capete confuze abia mai faceți semne abia de azi pe mâine și adormiți pe bale-n baloturi mici de frunze arar mi-e dat să văd vreunul

oriîncotro să mergem împreună cât ne e dat! nimicului din toate nimic nu las! fii Tu privirea sfântă ce mă absoarbe din pustietate atât de obosit de sine însuși lăuntrul care doarme în

în zori când tremură luminile pe cer sărutul care-mi apasă gura când prin umbra ta clătinându-se îmi văd copiii îndepărtați când mă ridic și îmi asvârl mâinile în urma ta ecoul lor

azi te chem între spini te-aș duce înapoi acolo pe dealul ca un adormit cu capul pe genunchi unde cerul e sfărâmicios și pe lacuri de o zi mai plâng frunze albe din trupul tău de nordică vreau

ei bine da cobaii acești prunci nenăscuți mărunții sacrificați pentru toate paradoxurile iresponsabilul puls între nervii de sârmă ai încăperilor joase nota de sus a spaimei tremurul pe care

fericiți toți acei ce nu fac o povară din fiecare gol dintre oameni în fața lor precum zidurile Ierihonului se sparg toate de strigăt de câteva nopți aeroportul iubește cu săbii în dinți aud

ia-mi de pe umeri privirile celor ce mă așteaptă sau dă-mi înfățișarea unui adevăr cât de simplu (deseori asupra ta coboară mâna unui zeu din altă lume) nimic mai tragic pentru tine decât să

ce aer greu duc în această-mbrățișare ce spaimă a copilului de umbre vagi pe ziduri mă pândește încă și umblu cu o cheie romană vă bat în porți ora de recunoaștere când voi de mult poate ați

se mântuie și noaptea vieții mele mai multă lumină dincolo va fi veniți de luați întuneric – voi spune – din viața mea fără de nici o zi când ai ceva din vraja unui râu care cuprinde

în sfârșit brațul meu îngenunchiază pe masa orgoliului dar lacrima noapte de noapte crescută acum e perina care mă ține treaz în sfârșit brațul meu îngenunchiază pe masa orgoliului dar am această

convalescent pe tobe și visul mă calcă pe mâini să le ridic să le încrucișez întunecat surâs nu poți tu nu poți hei cine-mi ridică mâinile e foarte mare convalescent pe tobe în frig și în

noiembrie 8 a venit ca un nebun la ziua mea a căzut prima zăpadă îmbrac un halat demodat ca și cum aș îmbrăca un cuvânt arhaic și-mi spun noiembrie 8 a venit așa fără vreun stil dar aici

…acolo încă implorând spre cerul tău „să dau luminii prin cuvânt pământul ce-mi va sta pe gură mai lasă-mi doar un ideal să-mi limpezească trista parte a vieții cât am fost real și curgă

noapte pe cer încă mă rog aș vrea să mă jignească un prieten mare și ție dragoste de nicăieri o lacrimă dulce să-ți beau dar iată că e noapte și numai copilul burghez al poeziei mă calcă pe

nimic inainte nimic dupa Doamne de parca nici arhivele secrete nu-ti pastreaza urma nici memoria colectiva a gazelor nici sanul si coapsa iubitei martirizate pe septembrie 14 nici gesturile