Mihaela Roxana Boboc

În grădina copilăriei mele toate lucrurile au mirosul florilor de mai între bujori pășește mereu un înger nocturn mă ia de mână și dansăm ca și când viața s-ar număra într-un pumn de

Doar ploaia răpăie ascuns, aici e locul unde nu se întâmplă nimic - între noi e aceeași tăcere ca între doi bătrâni foșnindu-și poalele lângă gardul propriei neputințe. Când vine viața

uneori îmi vine să închid puroiul să nu mai sângereze trotuarele să spele ploaia vina din ochi să nu mă mai privească pruncii însetați azi am închis ochii a câta oară o mână a stat

Lucrurile care nu mor, în timp le numim tradiții. La începutul timpului, oamenii trăiau în raiul fericirii Ce nu cunoști nu te poate face nefericit Adam iubea o Evă cu forme pline care se

urme de crăițe aplecate spre răsărit miros de nuci verzi aceleași ziduri neterminate rupând un colț din lume; adorm cu capul între palme îmi țin visele să nu alunece pe umeri de copil, în mine

Se sparg norii pe țigla casei – bătrânul s-a așezat cuminte pe prispă, pe o mână de dovleci tomnatici stropi ușori; un paianjen se leagănă în colț nicio veste. În candelă focu-i stingher o

vino, să poposim un ceas în miezul versului un câmp de maci își deschide nuanțele grăbite mâini îngenunchem alene glezna îmi dispare într-atât roșu gâzele dor nu vezi câtă

Ioana pictează. La fiecare lucrare atinge arcușul din suflet și presară peste amestecul de ulei de in și culoare. Ioana atinge toamna pe umăr, o scoate din rădăcini de copaci din frunze ruginii

Tata era înalt, pe atunci voinic, copiii îl respectau și-l strigau Înălțimea sa. Mama era mama, nimeni nu era ca ea. Colțul de pâine din mâinile ei avea gustul copilăriei, era cel mai frumos

An de an am așteptat un semn în vechea cutie poștală. Visam periodic cum mă duceam la ea mă răsplătea c-un maldăr de cărți poștale recomandate ori scrisori de la prieteni pe care nu-i

O frică rece paralizează șira spinării sunt umbra aruncată peste bord în ziua care nu anunță nimic o pălărie galbenă îmi întinde mâna iau locul unui pasager și norii alunecă-n pleoape - îngeri

Să-ți fie dor! Dorul veghează ploaia care plânge în chihlimbare vertebrele se desprind de coloană mușcând cerul cufundate în cristelniță, gândurile trec pragul dinspre moarte spre viață un pământ

am eliberat un monstru din sălbăticia propriei singurătăți îl aud urlându-mi în timpan nimic ești nimic îl strâng de gât până mi-aud toate cuvintele întoarse în piept vino acum să-ți arăt

Când e noapte ca acum și ascult Chopin cu lumina stinsă respirația copilului meu suflă peste mine viață deși e mai și toate zilele sunt ale mele doar una plouă peste mine și tresar