Mihaela Roxana Boboc

Câtă simfonie în sufletu-mi poet Am urcat deja și-am coborât Toate notele muzicale din portativ Am zburat în ritm de “la” și “si” Am căzut înfrântă în “do” si “re” M-am înălțat spre cerul

Ești propria-mi reflexie-n oglindă Tu, chip, ce mut stai și privești întrebător, Cu ochi de jar, adânci și visători Spre propriu-mi chip ce arta vrea s-aprindă În sufletul prea temător. Și,

Te-am visat aseară. Erai viu...și mă strângeai la piept. Era bine...era așa cum trebuia să fie, eram o familie Nu cea mai reușită, nici cea mai unită, totuși e drept Iubirea era acolo-n locul

O aripă moale și albă de înger mi-a vizitat într-o seară sufletul Era prea pură atingerea-ți de catifea și inima tremura infiorată De prea dulcele-ți surâs, de ochii prea albaștri și prea

Plouă mărunt și des... îmi plouă în suflet cu lacrimi de dor... dor de tine, dor de noi... dor nebun de viață-n doi... două aripi strivite de vânt și ploi odihnindu-se pe inima mea... inima mea

Peste gând îmi plouă cu aripi strivite de vânt Aripi de roua lacrimilor venite din lumea ta Mi-s ochii închiși și tresar în cuvânt Te-aștept în visu-mi să apari tu cândva. A nins pe coroane, e

Peste gând îmi plouă cu regrete și amintiri Ne plimbam prin ploaie ca doi nebuni Eram frumoși și curgea viața-n noi... Râdeam în doi pe-al vieții curcubeu Vocea ta ma liniștea subit,

Pielea ta păstrează aroma Portocalei decojite de mâna mea Cu care ți-am picurat pe gene Sărutul iubirii... Părul meu negru intens Printre pătura portocalie moale Trupurile noastre

Când cred că în final te-am descifrat Iubire, Îmi apari în cod și mai cifrat Enciclopedie Când cred că nu mai e nimic de-aflat despre tine Descopăr Că te cunosc deloc, nici tu pe

Îmi scârțâie creionul tău febril pe foaie Dacă închid ochii...și-o fac Aproape pot să-ți ating mâna în tremor ușor În timp ce-n tușe de pastel Îmi demonstrai vioi ca un copil, Descoperind o

În anotimpul trecerii, al închiderii văzduhului al tăcerii infinite dincolo de care nu mai e întoarcere... Tată, ți-ai lăsat eul întipărit în schițele îndurerate, în urmă, jocuri de creion și

Prințesa din turnul de fildeș Își frângea mâinile tăcută O carte sta pe noptieră De pază gândurilor sale Având ca lume o fereastră mică Privea spre lumea-ndepărtată Þesând vise și urzind

Atingerea zeilor... Mâinile tale gâdilând Talpa piciorului meu Mă furnica-n inimă Þi-aș fi luat mâna Să depun un dulce sărut În căușul palmei tale Frigea privirea-ți Ațintită în ochii

Se zbat munții Și freamătă codrii Lucesc stele solitare În părul meu negru Pe buze-mi îngheață Sărutul tainic De altădat\' Tăcerea mă-ngroapă În liniștea ei Au trecut veacuri De solitudine

Labirintul iubirii... Cărările-i întortocheate Îmi circulă prin creier. Firul fără de capăt Rătăcirea iubirii Pierdute în neant. Drumuri sinuoase Lumi amestecate Iubiri compromise Îmi

Mi-am reflectat aseară chipul în jocul artistic al pieselor de domino Cascada emoțiilor mi-a cuprins inima Simt în tălpi furnicăturile iubirii De când iubirea ta a atins inima, piesa centrală de

Mă uit în oglinda ciobită de timp Și mă reflect în ea cu ochi hotărâți Mă sprijin pe-al meu caracter...puternic M-am ascuns în cochilia tare De om puternic... Ma întorc în timpul fără de

Naufragiu...s-a scufundat visul în țărână Ne-a luat valul tristelor uitări... Când m-am întors eram cu suflul înghețat Resimt în inimă al iubirii naufragiu Priveam în urmă ochiul secătuit de

Pui pariu, viață, ca-i inima mea goală Pariez că vei pierde, doar aparențe Ea e preaplină de iubire caldă-rece Crezi că mă-ngenunchezi în griuri În culori fade și fără conținut... Dar sufletul

Sunt eu, artist pe-al vieții drum Sunt ceață, vânt și nori acum Sunt vise de amor nestins Noian de gânduri m-au cuprins Sunt vise în doi, acum prea goi Trecut-prezent, soare și ploi Sunt foc și

Am stat azi-dimineață la masa tăcerii Am băut o cafea dulce-amară cu durerea Rătăceam busola prin buzunarele sparte Îmi zâmbea ironic în colțul gurii tristețea Incertitudinea îmi săpa febril în

Vorbind cu îngerii aseară-am dus Scrisoarea-n rime fine colo Sus: Tu cum o mai duci, tată? Iarna-i cu alb far\' de pată Se așterne domol în țărână Nu-i chip toamnei să mai rămână S-au scuturat

Între DA și NU e întotdeauna un POATE; între ALB și NEGRU sunt întotdeauna GRIURI; între IUBIRE și URÃ e intotdeauna o graniță prea fragilă; între FERICIRE și DURERE e mereu un spațiu numit