Mihaela Roxana Boboc

Încremenea tăcut statuia de ceară Ropotele de ploaie în jocul lor nervos Îi plouau dur în creștet cu amintiri Părea să strige...dar statuile au glas? Vântul răscolea frunzele de la

Străzile uzuale pe care-mi sună tocurile și-mi port pașii și gândurile. Străzile umede și răcoroase După ploile efervescente Spălând păcatele lumii. Străzile necăcioase și febrile În zile

Închisă cu cheia pe dinăuntru Am îmbrățișat tăcerea. În zadar încerc eliberarea Mâinile mi-s dezlegate Dar inima captivă între amintiri În anii luminați de amor. Până-n ziua întunecată De

Mă redescopăr zi de zi în versuri. Slăbiciunile mi le tranform în poezie. Strecor tristețea-n suflet s-o pot scrie. Modelându-i forme noi și înțelesuri. E modul meu de a crede în

Lumea mea- un cerc Rotundul perfecțiunii Mână în mână Oamenii dragi Formând cercul vieții. În mijlocul lui- eu Centrul universului. Lumea mea mică Perfectă- odată. Azi- cercul e

E târziu. Stelele-au apus umil E noaptea presărată cu amintiri Trăiri firave ce-mi vin în minte Trăiri intense păstrate-n inimă. Privirea ta de jar mocnit și stins Al tău surâs ironic, doar al

Suntem plini de petice Cârpit e totul în noi Pe dinafară, pe dinăuntru Nimic întreg, nimic original. Sufletul stă peticit în noi Cusut cu ața albă a iluziei Doar petice, aceleași

Se spune să nu iei cu tine încărcătura trecutului ci doar să înveți din el și să duci ce a fost bun în el în prezent. Și sună bine, ba chiar poetic. Asta dacă am fi în stare s-o facem. Spun dacă,

Ceata de sfinți se deplasa tăcut în coloane Eu mă apropii sfioasă întrebând cu glas mic Nu vă supărați...eu...mă puteți ajuta? Ssssst! Se auzi un glas baritonal care a spart tăcerea E ceas de

Se spune la noi la români în popor: Nimic nu circulă mai repede decât gândul Adevărat. La ceas de seară îmi vin în minte Zilele și anii în care am stat prea mult pe gânduri Și am uitat să-mi

La capătul de fir aveam ceea ce nu știam Că va fi ultima conversație... Tu, vesel, ca de obicei când vorbeai cu mine Eu, obosită dar atentă la fiecare cuvânt Eu, întrebându-te cum te simți Tu,

Miroase a vinete și ardei copți Mirosul copilăriei mele De supă de pui, sâmbăta La miezul zilei, supa mamei Mirosul de piele sărată După jocul de-a leapșa Sau de-a v-ați

M-a izbit în față, spre seară Mirosul de rășină sălbatică De foc și casă, de soba ațâțată Vremuri de timp îngălbenite Copilă încă fiind, pe trepte În fața casei bătrânești de

Nu! Nu poți să mă pui Pe-un piedestal Și să-mi ceri apoi Să ruginesc în neclintire. Nu poți să pretinzi Să fiu perfectă Statuia tăcută În colțul umbrit Peste care se pune Praful

Sunt orele din nou tăcute Tăcerea asta ilară Ce-mi pare asemenea Orelor în care-mi așteptam Prietenii de joacă Și bântuiam prin parcarea goală. Ore inutile și despuiate Ca nudul unui copac

Ieri, odată cu primăvara Mi-am captat sufletul în zâmbete Iar zâmbetele în fotografii. Inocentă sau provocatoare Înger sau demon... Mă priveam surprinsă Te priveam supusă Mă priveai rebelă Cu

Dulce primăvară În suflet coboară Pacea de-mi strecoară. Vântul ce adie Soarele mă-mbie Rumeni norișori Pastel de culori Pasarele zboară Dulce primăvară Mii de flori dansează Ritmul ce-l

Zâmbete false peste tot La colțuri de stradă, Oriunde intru, oriunde stau Doar priviri cu dublu înțeles Și surâsuri mincinoase În colțul gurii, șoapte Mici dulcegării, totul fals Și

Ce constatare! Câte drepte și perpendiculare Sunt în drumul vieții... Mergem și trăim vieți paralele Doar accidental intervine o perpendiculară Întâlnim oameni, întâlnim destine Și totuși

Știu că am visat prea mult Și n-am știut să mai revin pe pământ Am zburat prea sus, nici nu mă mir Am fost mereu un suflet naiv Și n-am mai știut drumul înapoi Sunt prinsă-n vise de frumos,

Dacă ți-aș cere să renunțăm la tot Și să ne refugiem în împăcatul somn Te-ai așeza lângă mine, suflete? Acolo nu mai e durere, doar mângâiere Nimeni n-o să ne mai frângă aripile Lăsând în urmă

Clipe albite de cursul timpului Atât de triste, clipe solitare Suspină la atingerea dorului Și-mi zbuciumă natura milenară. Mă simt un fir singur de praf, albit Zbor în bătaia vântului amar

Clipe erodate de valurile timpului Amintiri scurse prin sita uitării Rămășițe de vis undeva-ntr-un colț Al sufletului secătuit de deșertul Neputinței de a transforma în real Gânduri, iluzii,