Miclăuș Silvestru

voi fi premiat mai mult ca sigur post-mortem c-un Nobel că credeți că nu credeți n-are de-a face cu meritul meu dovada meritului este persoana mea până nu demult cu un început de

de sub asfaltul nedreptății sămânța adevărului răzbate la lumina zilei omul de bună credință culege rodul cu grijă și-l seamănă pe ogoare pe asfaltul neproductiv rămâne sămânța minciunii pentru

Mi-i rușine-un pic... să zic: Îmi plăceau fuste de mic; La bunicile-amândouă Le-adunam... din ceapa nouă!

prizonierul din clepsidră strigă fără pic de vlagă vreau libertate vocea iluzorie doar prezentul o aude și-i vine-n ajutor ochii săi atenți numără firele de nisip care cad în trecut trecutul

coviltir îmi fac din versuri și-o să-l port mereu deasupra fie ploaie - fie soare n-am nevoie de umbrelă pălărie ori căciulă coviltir îmi fac din cântec și-l înalț până la nori delectare

două mii de ani scorbura măslinului tot neschimbată - omu-și schimbă repede idei și comportament

Când am fost la ananghie Și n-aveam în buzunare „chiori”, Șeful ne-a urat de sărbători: La mulți ani! - scurt... și „tărie”!

... ca un copil pedepsit se joacă în balconul pustiu cu un balon rămas încă un pic umflat de la ultima aniversare prin fereastra deschisă mi-l aruncă în camera aerisită să-mi dea de

surprizele se perindă precum secundele una după alta și-alta după următoarea și tot așa-înainte de se umple ceasu' cum în joaca țâncului mișcările-s neașteptate ori viersurile ciocârliei în

șoferitul pe vremuri era o meserie cum să spun pe-nțelesul tuturor bănoasă câte-mi povestea Victoraș singurul șofer din sat pe vremea copilăriei mele era pe-o basculantă murdară dar