Mateuț Stela

Rătăcea ,fără vreo țintă, pe aleile parcului, admirând cu nesaț splendoarea copacilor peste care toamna iși lăsase amprenta ,colorându-i cum numai ea știa să o facă. Adierea calmă a vântului ,

Frumoșii ani s-au strecurat, În vremurile ce-au plecat. Frumoșii ani s-au cam tot dus, Cu vremurile ce-au apus. Dar au lăsat în urma lor, Fir de lumină, tainic izvor, Păstrat în stinse

Ea, simpla mână pe toate le iubește Exprimă și imprimă ce sufletu-i șoptește. Diafană,ca o corolă de floare Întinsă în semn de chemare, Oferă cu grație, protecție și

Nedezlegate mistere Din vieți efemere Se adunară la un loc Și-ncepură al lor joc. Unul privind printre gene, Se umflă în pene, Și zise aproape strigând: -Spuneți-mi acum pe rând Ce este

De ziua ta, în al meu vers Îți dau întregul univers Un cântec dulce, mângâieri Și bucurii din primăveri. Pe cap îți împletesc cunună Din razele albe de lună Am să-ți mai fac și mici

Ce, aș putea da eu acum, Când galben lut, greu te apasă, Fior de amăgire sau simplu fum, Ce lacrimi pe obraz îmi lasă, Al amintirii scrum. Chipul tău greu îl deslușesc, Pierdut în

Flămânzi și triști voi alergați Spre alte țări, unde banii stau grămadă Îndurând oboseala și frigul, În alte țări, unde banii stau grămadă Uitați chiar de proprii voștri copii Ce vă cerșesc

Ploaie de toamna rece, dușmănoasă, Mă ții acuma tot închisă-n casă? Să iți admir tristețea prin fereastră Cu vântul rece ce-ți ajunge-n oase Și norii plumburii și grei Ce sunt așa ca anii

Iată a venit și –o criză Târâind a ei valiză S-a oprit la poarta noastră Și-am privit-o ca o proastă .. Că era cam cenușie Cu privirea ei sașie Ș-avea un picior de lemn Iar pe față doar

Un ghiocel mititel, din alba nea s-a ridicat Și-n a vibrației petale , albe de soare Cu plecăciune și sfiiciune Pământul el l-a sărutat Apoi, cu capul tot plecat La cer când s-a

Sunt într-o cameră de sticlă. Deși e transparentă, nu–mi pot vedea vecinii. Poate că sunt la mare distanță. Sau o fi ceața densă continuă și impenetrabilă, cea care îmi întunecă vederea? Să

Ce-ar fi pe lumea asta, murind ca să pornești? Apoi cu greutate, tu invers să pășești? Împovărat de ani, mergând cu greutate Să îți revezi, viața și visele-aruncate? Iar timpul

Odinioară,domnul Matei își desfășura activitatea ca director al unui trust de construcții din capitală.Neobosit , lucra cate 12 -14 ore pe zi. Plin de abnegație

Ascunsă-n tăcere, și-n gânduri deșarte Privesc iarna… Ce nu e departe Și-as vrea ca dorul meu nebun Să se întoarca din drum Și să-mi mai dea o clipă, doar o clipă Din primăvara risipită.

Eu sunt copacul ce în tăcere veghează zi și noapte în fața casei. Mă știți prea bine, căci am crescut odată cu voi. Îmi înalț falnic coronamentul în spre cer, de unde-mi vin toate bucuriile.

Șiroaie de ploaie cad peste ochii înlăcrimați, ștergând neputința revărsată ca un fluviu peste un suflet îndurerat. Plâng ochii, plânge și cerul spălând pământul alungând gândul cu

Copaci infruziți, liliac înflorit , raze de soare , parfum de lăcrimioare, cerul senin, tomberonul plin, străzi nemăturate, pungi aruncate sticle peturi si hârti, și-alte câte

A apărut pe lume în țara poveștilor. Era o poveste mică, dragălașă chiar nostimă. Autorul a inventat doar începutul ei și a așternut-o între alte două specii minunate. Curioasă din fire,

Tăcere, născută din mistere... Te regăsesc în cupa florilor și în adâncul apelor, pe vârful muntelui semeț, și-n dorul meu răzleț. Te-am mai văzut și într-un fulg, în frumusețea