Marin Tănase

Uneori ea privește ciudată Culorile curcubeului noaptea. Mai ții minte cum aruncam In geamuri pietre verzi? Eram copii Uneori femeia balenă mă cheamă din adîncuri, i-am șoptit

Cînd cobori din pat, unduitoare, și-ți pui talpa rece pe podea Mă faci să cred că-i vina tălpii tale cînd se coboară toamna Grea. Iar cînd cu buzele mi-atingi privirea înghețată de privire Mă

și să asculte hîrjonitul drăcesc al furiei tale cu marea. Cînd eu îți șoptesc, prăbușit peste frunze că aerul dintre noi e fierbinte, ninsoarea, ca un copac dezbrăcat pornește spre mare și

Am acceptat să vorbesc, desigur, în șoaptă, cu ea, Doar pentru că mi-a spus cum o dureau plămînii Cînd a vrut să mă sune, și-atunci m-am îndrăgostit De plămînii ei mici ca două frunze uscate sau

S-au scurtcircuitat copacii azi-dimineață îi spuneam Venerei în parcul mut te iubesc și frunzele lor curentate în spatele nostru ploaia în fața noastră potopul ai căzut în

….simțeau. Casele merg încet pe mijlocul șoselei, înspre o nouă dezmembrare autohtonă a noțiunilor exhaustive, neformulabile, exacerbate, peremptorii, ale libertății. Pe stradă, Pamfil, poștașul

Salfontul stă pe bancă, în parcul unu. In parc nu era nimeni. Din stînga rigolelor de canalizare se auzeau glasuri de animale, probabil cîini, care jucau poker, un joc kitsch, fără criteriii

Desigur, străzile pustii sunt apanajul ei sărat stai într-un sicriu de lemn acum, așteptând autobuze declarate inutile măsuri de manevră lichidă. Când n-ai unde dormi, te sui în ochiul osos și

Stăteai pe inorogul gândului de ieri, cu fruntea oboseai păduri, copacii albi, prin geam, își tremurau privirea, suri, vrând noaptea s-o prefacă în poveri. Și tot chemam un inorog fiind călare

Of, cădeau pietrele gândului surd mâna-ți era rece pe lespezi adânci luna pe câmp, căutând, cumpătând, albă ca visul plăpând. Luna visând cu ochi negri, căprui schituri albite de

mă ascund în tălpile tale cu un suflu ascuțit în mâna albă liniștea prin piele zâmbește celor fără tine apa ne-am așezat pe acoperișul stricat de tot sufli in freamăte nori mișcări tot mai lent

stâlpi gura minutului stând a fi sau a nu fi diacriticele morții repetate liniște liniște capsomanule viață albă și neagră faceți modelul stâncii drogate lumina în casant mică odisee bandaje

Mi-au tăiat elanul cu un cuțit de vînătoare. Întîi l-au înjunghiat în gît ca să moară mai repede, dar elanul se zbătea încontinuu ca o lespede sub rîuri. Apoi cu un pistol sau o pușcă, nu

In poezia asta cuvintele nu prea vor mai avea rost tăișul lor limpede, soarele anost atât, un soare pătrat si anost tu ești mutarea reginei capătă-mi

Am învățat să vorbesc răul din foamea de sferă Mulțimea urla în spatele gratiilor ce despart Pădurea de nepădure; zîmbetul de nezîmbet Am învățat deșertăciunea cu puzderia de alb Din jurul

Iarna, cînd plouă, melcii ies din găoacele spiralate ca să-și ude coarnele de rubin. Tocurile pantofilor de damă le strivesc plămînii, treptat, treptat, ca o picătură chinezească, pînă se

Eva purta blue-jeanși de la mall era înaltă, blondă, cu părul mare și lung, precum îi place, toți știau că-i o tîrfă ratată izgonită din RAI (așa-i zicea sectorului: Raionul Amintiri

Stăteai ascunsă în copacul din tine. Ca întotdeauna, priveam crengi, sărutam cu nesaț tulpina mîncată ici și colo de ciocănitori, iar ochiul tău vedea, ascuns în tine, cum toarnă apă

Vorbe pe ghetele înzăpezite prin lanțul albăstrit, frunza de sticlă, de ființă ca o poală adormită, fusul luna printre bare, într-un tîrziu anost risipind rușinea peste ochi în muntele sudat,

Viața pe trotuare uscate, bei, clădirile murdare lumea-și întinde mîna peste frunți sordide, ca o boare peste fiare contorsionate, undeva, într-un punct imaterial stăteai cu o lumînare în fața

Am tot vorbit despre Dumnezeu în iarna trecută, pe străzi, prin tramvaie înșirate la stop, lumile noastre căpătate în glasuri atrăgeau iarna trecută de iarna prezentă, ca magnetul frigului prin

Cînd nu știi despre ce să scrii intervine lumina becurilor din pomi, lumina pomilor. Și-atunci lumea răsucită pe fața tăcerii, o tăcere sumbră, zgomotoasă, îți șterge ochii pe frunte, cum

Străzi, străzi, străzi Vorbesc cu tine, un telefon înfipt în păr numai noaptea-n sine, găleți mefistofelice luna în smoală noi mergeam cu sacoșele goale în buzunar nimic neapărat, nimic