Marin Tănase

Într-o zi o mașinărie ciudată cu clinchete de spaimă electrică ne-a zis să intrăm, să intrăm îmbrânciți de-un dor nesupus prefăcuți în oameni mirați ce-și caută iubirea perfectă. O mașinărie cu

Azi câinele albastru se-arată la fereastră cu o făclie de sudoare în mâinile albastre și le arată însetaților drumul spre cer. Trimite telegrame amicilor,dar nu i se răspunde. Doar câteodată, cu

Plopi albi în seară păianjenii țes visând prin frunze roșii

Mâna descompusă în pămîntul jilav se transformă în fluturi, cum soarele transformă stelele în grele ciuturi, când plouă peste fântâni secate de extaz primordial. Florile răsar din

Spulber încețoșare de zbor ca și cum spuma albă, rece-a vreunui nor din buze negre stoarsă mă lasă pe furiș s-o spulber. Ce trist, am prins într-o cutie cer și-acum toți zburătorii-mi

Seara amară printre frunzele roșii, mîna spală talăngi

Șipotul surd prin chiparoși, uliți cu praf, fum lemnos arde

Străzi, străzi, străzi Vorbesc cu tine, un telefon înfipt în păr numai noaptea-n sine, găleți mefistofelice luna în smoală noi mergeam cu sacoșele goale în buzunar nimic neapărat, nimic

Am acceptat să vorbesc, desigur, în șoaptă, cu ea, Doar pentru că mi-a spus cum o dureau plămînii Cînd a vrut să mă sune, și-atunci m-am îndrăgostit De plămînii ei mici ca două frunze uscate sau

un univers defăimat nu poate exista decît pe catalige de praf un univers căptușit cu amintiri firește că trăiește speranțe, uzură de măsură și linie de cretă în cercuri și

și să asculte hîrjonitul drăcesc al furiei tale cu marea. Cînd eu îți șoptesc, prăbușit peste frunze că aerul dintre noi e fierbinte, ninsoarea, ca un copac dezbrăcat pornește spre mare și

Of, cădeau pietrele gândului surd mâna-ți era rece pe lespezi adânci luna pe câmp, căutând, cumpătând, albă ca visul plăpând. Luna visând cu ochi negri, căprui schituri albite de

Vorbe pe ghetele înzăpezite prin lanțul albăstrit, frunza de sticlă, de ființă ca o poală adormită, fusul luna printre bare, într-un tîrziu anost risipind rușinea peste ochi în muntele sudat,

Cînd cobori din pat, unduitoare, și-ți pui talpa rece pe podea Mă faci să cred că-i vina tălpii tale cînd se coboară toamna Grea. Iar cînd cu buzele mi-atingi privirea înghețată de privire Mă

Am învățat să vorbesc răul din foamea de sferă Mulțimea urla în spatele gratiilor ce despart Pădurea de nepădure; zîmbetul de nezîmbet Am învățat deșertăciunea cu puzderia de alb Din jurul

lumînări scrijelite și frust agnostic, marea, marea s-a lăsat între timp, așa au vrut sloiuri reci de jăratec, mare, mare agonictrizată. Îmi spăl pictura de ape între falange, să-și miște

mă ascund în tălpile tale cu un suflu ascuțit în mâna albă liniștea prin piele zâmbește celor fără tine apa ne-am așezat pe acoperișul stricat de tot sufli in freamăte nori mișcări tot mai lent

Parfumul care mă adormise cândva se strecoară prin mrejele uscate ale caselor vii și duce cu el amintiri spre țărmul uitat, ca vrăbiile scăldate în soare. Pași sacadați ascultă

ploaie în spice umedă luna visând șipot la izvor

strigând în umbră ciocârlia printre nuci pe frunze ploaia

Cai verzi pe pereți, Constelații verzi. Ți-e frică să zbori, Caii să îi vezi, Luna să o pierzi, Apa lumii tale, Veșnică lentoare Peste caii verzi, Luna pe pereți. Adormită

Din când în când stau rezemat în cazematele gândirii și nu pot să respir decât amurgul ce se scurge prin olane. Pe străzi e sângele mai rece și norii răvășiți lungesc preludiul toamnei. Îi strig

Izabel râzând gonește țipetele cailor Se înfășoară în mine și-n ea anotimpuri Anotimpuri pierdute. Învolburată, Izabel crește în mine Ca apele ploii unui gând Peste pământul gol și

Ne-am îmbrățișat o secundă în jurul toamnei reci deasupra noastră pluteau cuvinte vechi iar frunzele căzute din mâinile copiilor ne-au desenat conturul pe asfalt și umbrele tălpilor prin