Marin Tănase

Când ea s-a ridicat ușor de pe scaun, se făcuse deja noapte și puțin frig. Am mai băut câteva pahare de vin și-am mâncat o stridie crudă, viața ei scurtă prin gâtlejul meu cald,

Larva oglinzilor goale, Rozând dedesubtul, apasă haotic pe nervii stelari Ai bolții albastre, fantastică boltă lucioasă De pași răgușiti, ascunși în mantaua ferestrelor albe, Ferestre lăptoase

Cai verzi pe pereți, Constelații verzi. Ți-e frică să zbori, Caii să îi vezi, Luna să o pierzi, Apa lumii tale, Veșnică lentoare Peste caii verzi, Luna pe pereți. Adormită

Ne despart Șapte sute patruzeci și unu de mii patru sute șaizeci și nouă de pași. În fiecare seară, Între obrazul tău drept și umărul meu stâng Trec păsările dinspre iarnă spre vară, Apusul

Un gol peste inimă, timpul nostru adoarme încet. Odată cu el, noi și umbrele noastre pe bloc. În ochi îmi roiește glasul tău când mă strigi, pădure în jurul copacilor vii. Pe-nserat ne facem

Într-o zi o mașinărie ciudată cu clinchete de spaimă electrică ne-a zis să intrăm, să intrăm îmbrânciți de-un dor nesupus prefăcuți în oameni mirați ce-și caută iubirea perfectă. O mașinărie cu

Lasă vântul să numere zodiile timpului ce trece prin noi, spune-i pe nume când îți plouă în gând și te-ntrebi unde-i ploaia. Vântul o s-o ducă departe la mine în vis, să-mi scrie numele tău

Azi e-o zi frumoasă cu soare, dar gândurile noastre sunt departe, pustii de-atâta umblat aiurea, nemâncați, nedormiți, gândurile noastre sunt lămâi, sunt pomii fructiferi ai bunicii. Când nu mai

Eu mi-am dat seama Că de la o vreme-ncoace am început să dispar din lume Intâi o mână, apoi jumătate de trup Vocea mi-a devenit tot mai surdă Ca îndepărtarea trenului când eram mic. Asta a

Zburam într-un ou plutitor, eram o tușă de Dali, deasupra cerului înnorat cu păsări albe mâinile aveau gust de hamsii dintr-o mare nevăzută de mine, vroiam să fiu albatros, să fie nisipul

Izabel râzând gonește țipetele cailor Se înfășoară în mine și-n ea anotimpuri Anotimpuri pierdute. Învolburată, Izabel crește în mine Ca apele ploii unui gând Peste pământul gol și

Văd fumul ars al zăpezii pe obrajii tăi albi, atunci știu că e iarnă. Îmi prefaci mâna caldă în țurțuri, pe divan pisica noastră neagră doarme. E o lume înghețată împrejurul nostru mereu, e

Uneori lumea mea e un urs de pluș fără ochi, îmbrăcat în alb și-un copil cu ochi mari lângă el, spunând poezii un urs cu blana roasă de molii și glasuri, cu geam spre balconul îngust, visând

Când îmi treci prin minte, ești aproape desculță mă rotesc în jurul tău, ca un titirez în abisul vulcanilor muști din prăjitura cu caimac, parc-ai călări un cal alb cu frunze galbene pe bluza ta

Din când în când stau rezemat în cazematele gândirii și nu pot să respir decât amurgul ce se scurge prin olane. Pe străzi e sângele mai rece și norii răvășiți lungesc preludiul toamnei. Îi strig

Parfumul care mă adormise cândva se strecoară prin mrejele uscate ale caselor vii și duce cu el amintiri spre țărmul uitat, ca vrăbiile scăldate în soare. Pași sacadați ascultă

Ne-am îmbrățișat o secundă în jurul toamnei reci deasupra noastră pluteau cuvinte vechi iar frunzele căzute din mâinile copiilor ne-au desenat conturul pe asfalt și umbrele tălpilor prin

A coborât palid sufletul din tramvai i-am mirosit fruntea printre alte flori ale câmpului din palma lui ușoară, s-a apropiat de ochiul meu stâng ca un vuiet am deschis pleoapa întâia oară și

călcând pe suflul tău ce-a răbdat soarele în luntrea lui rece, petalele care vin spre noi Mâine, când apa ne caută, ne îmbrăcăm, tu în secundă, eu în soldat, le voi spune sumbrelor ploi că

Tu mai apari câteodată în clipele mele tăcând aud uneori piatra și penele albe cum fug te strig dintr-un nicăieri ocupat de iluzii și mă-ntrebi cât de mult te cunosc uneori străzile sunt

Te întrebam dacă știi să numeri stele să le guști licorile negre, suspinul pădurii azi am fost în clar de lună mâine tramvaiele mor sub fluturi i-a fost frică nopții de stele

Te-aș ține de mâini pe calea ferată ți-aș lega ochii în aburii trenului negru ce-aleargă nebun și funebru prin inima noastră legată. Aș prinde-n fereastra murdară șuvițe din șoaptele tale

Te-aș întreba unde ești când începe să plouă de ce stropii de pe fereastră nu se văd fără ochii tăi privindu-i Prindeam frunze, afară tramvaiele spărgeau stele am așteptat să te întorci spre

Azi câinele albastru se-arată la fereastră cu o făclie de sudoare în mâinile albastre și le arată însetaților drumul spre cer. Trimite telegrame amicilor,dar nu i se răspunde. Doar câteodată, cu