marin badea

Hai să tragem o linie în podul palmei! Fiecare avem posibilitatea s-o numim cum vrem. Așa m-am gandit eu s-o numesc, mai ales că linia mea a fost trasă cu un stilou special, ieșit de la Rubinato de pe poartă!

Cu bucurie!

E-hei, ce ne-am face fără țigară?! Cred că bărbații fără tutun prin buzunare ar mirosi a mucegai, bărbații mucegăiesc mai repede, au nevoie permanentă să se fixeze de ceva, iată, unii de un chiștoc, de un rest, fumul tutunului nu e o meteahnă, ci o stare dată de insecuritate. Mi-e drag textul. Noi, fumătorii, e drept, murim mai repede, chit că toți ceilalți care nu au acest obicei vor muri și ei, dar perfect sănătoși!

Mă bucur că eu & eu sunt perfect de acord!

Mulțumesc de rezonanță.

Munca inteligentă trebuie răsplătită, într-un fel sau altul.

Eu nu pot face asta decât lăsând un semn micuț, luminos.

Ar părea că este vorba de o înșiruire de minipovestiri, unele fără the end, dar textul, deși construit astfel, reprezintă decupaje dintr-o realitate uneori hâdă, alteori cinică, aparent construită. Da, motanul Dephiss poate aștepta tramvaiul. E problema lui ce face. Și după asta se poate duce dracului!

Prefer astfel de personaje tușate.

Sunt și câteva scăpări, dar bănuiesc că la o citire mai atentă le vei elimina.

Mulțumesc, Răzvan.

Cine să înțeleagă femeia?!

Dacă nu-mi mai poți controla pulsul,
asta nu înseamnă că am murit.

Mă gândeam că e mult mai ușor de verificat dacă o femeie este sau nu este vie nu luându-i pulsul, nu ascultându-i inima, ci punându-i o oglindă sub nas...

Îmi place delicatețea poemului, răzbate din el o tadrețe caldă. Și da, femeia se metamorfozează tot timpul, uneori e chiar o omidă, dar numai ea știe să înflorească, atât de frumos, interiorul masculin.

Și iarăși e un adevăr că despărțirea e nuntă, atâta timp cât, la un astfel de eveniment, se prăpădește o stea...

Înțeleg că hârtia suportă orice, că mediul on-line suportă orice, dar nu înțeleg ce vină am eu și ceilalți că au fost zilele astea libere și farmaciile au fost închise!

singurătatea nu este o pasăre
singurătatea este colivia în care te închizi

Dracu, de cele mai multe ori, colivia asta o purtăm pe dedesubt, pe sub piele, în oase, în sânge. Unii conștientizează prezența coliviei, alții, ferice de ei, nu!

Un text grav, care transmite, bine articulat, dens. Și neforțat!

Cum spui tu: un fruct, amar, zadarnic și nebun.

Cu bucuria lecturii!

N-am să înțeleg niciodată cum se fac notările în concursurile astea, ce și de ce simt unii nevoia să-și plătească polițe, de ce țin unii ca textul lor, de cele mai multe ori nemeritat, să se situeze pe un loc fruntaș, folosindu-se, în acest scop, de fel de fel de tertipuri.
În fond, asta am mai spus-o, nu poți comanda emoției, căci poezia, asta cred, înainte de orice, e emoție. Și, asta e, se întâmplă, emoția nu vrea să vină la comandă, iar textul produs astfel, oricât de ingenios e construit, își pierde din strălucire. Căci îmi e greu să cred că astfel de texte, participante la concursuri, în multe din cazuri, nu sunt doar construcții lipsite de emoție.
Textul acesta, însă, se vede că nu e construit. Nu am avut habar al cui e. Și mă uit cum tăcerea e o vulpe-n capcană, care-și roade piciorul... Si zic să luminez tăcerea până nu începe să meargă sincopat!

Mă găndeam că, acum, diminețile chiar sunt piticuțe. Și că asta înseamnă că e decembrie, că e târziu...
Mulțumesc de rezonanță!

Vindecarea de dragoste îți alienează sufletul. Mulțumesc de interpretare.

Extrem de dinamic textul, de viu. Desigur, ici-colo trebuie periat, dar așa se întâmplă când vine suflul peste tine și nu-ți dă pace nici mort. Rezonez la maneiera asta de a transmite. Textul, însă, nu este un pamflet. Și aștept continuarea!

(Ai dracu, TVA pe persoană fizică!!)

Eu nu văd nimic trist în poem, mie mi se pare chiar ilar. Și, vă rooog, nu mai aruncați cu astfel de vorbe: ...Asta ar fi definiția unei poezii a solitudinii. În primul rând pentru că textul nu e o poezie, ci o chestie. Nu știu ce fel de chestie, că eu nu am avut ce să caut în uterul voinței, aterizând de pe o aripă de porumbel. Fiecare cu guguștiucii lui!

P.S. - Doamne-iartă-mă, ce legătură este între camionul cu fasole uscată și cadavrele prietenilor dezmembrați? Am în jur cadavre, dar ele sunt ale prietenilor, iar prietenii sunt și dezmembrați! Ce e ăsta, film horror cu buget redus? Unul dintre prieteni era cumva Jack? Jack Spintecătorul, nu ăla de pe vrejul de fasole, desigur! Cu bucuria unei lecturi extrem de amuzante!

Mă deranjează că micuța Dorothy și-a mărturisit lipsa de încredere în diagnostic, sindrom specific în tulburările grave de ordin psihic, într-o formă atât de anostă, pe o rețea de socializare. Desigur, intuiesc ridicolul situației, câtă vreme și preotul simte nevoia de a comunica în același mod. În era digitală, se practică această manieră de spovedanie, dar și iertarea de păcate. Tot în același fel. Eu așa simt: aici, textul se duce oarecum în anost, e un început nefericit de poem, câtă vreme, ulterior, curge năvalnic, tabloul clinic e complet, psihoza e una personală (ar fi fost interesant să devină, pe parcurs, colectivă, dar nu prea mai contează), autorul nu simte nevoia să șocheze, poemul e un șoc electric, așa curge, iar curgerea e absolut firească, exceptând începutul. Tablouri cum numai Risperidona poate desena. Felicitări.

E destul de interesant că vă dădeați cu sania de undeva de sus și că ajungeați undeva jos. Aș fi fost surprins dacă s-ar fi întâmplat invers!

P.S. - Până la urmă, ce-a avut cu bietul penis de s-a apucat să-l ciopârțească? Îl stânjenea?

Să nu exagerăm. Nu este un text rău, dar pot mult mai bine. Important e să fim sănătoși! Mulțumesc de rezonanță!

Mulțumesc.

Eu așa știu: nu există poeme perfecte.

Intuiesc că "cioclii sparți pe acoperișuri" sunt păsări. Nu mi se pare o expresie fericită. Cum nici articularea ciuclu/ciocli/cioclii.

Sigur mă voi domestici... Eu tot spun că sigur mă abrutizez.

Un text dârz, iar argumentele care susțin revolta sunt atent construite. Nu trebuie să reiau aici, spre exemplificare, nici un vers, poemul e suficient de închegat, așa că spun și eu: hai să rămânem sălbatici, iar sălbăticia din noi să o dăruim celorlalți care au rănile deja vindecate!

Poemul mi se pare lipsit de coloană vertebrală, de o idee centrală care să-l susțină.

Dar strofa finală e deosebită.

Cu bucurie!