marian vasile

…că tot o țineam langa pe marginea kenozei unei colege poet de-a noastră. Bine, acolo era altceva… Da. Când vine vorba de golire, nu te mai poți opri. E mult mai grav. De aici tot arsenalul de despiritualizări de care vorbești. Sunt de acord cu apariția calului. Ar fi fost mult mai profundă... sosirea la osta-ro. Dar un cal de-mitizant, perfid, un anti-Rosinante. Cu permisiunea Dvs, a înaltului Dvs cuvânt, am să reiau finalul… călare.

Aș renunța la 1. Și 2. și aș lăsa poezia așa: “dezinsecție & dezinfecție

s-a decretat legea sărutului îndrăgostiții
au dreptul de-a schimba fluide doar sub ceas
sporim c-un miliard pe an deci se impune
să eutanasiem copiii
ce nu-s născuți de lesbiene sau de homosexuali

celorlalți le rămân revistele pentru adulți
gen: Play never boy / Hustler buster
sau inxorcizările cu BabyLon bLue
sterpele vor fi declarate playmate
și vor primi cereri în căsătorii virtuale într-un cont
accesabil numai de pe cardul de aur
3D-ul organului sexual este obligatoriu
iar scrisorile de recomandare un atuu

și dacă mincinosul Dante-a bătut câmpii
despre-un infern ce-n altă parte nu există
putem coborî într-o criptă proaspăt văruită
unde să ne futem în draci”.
Trebuie să admiți că partea finală cu Lepurologul nu-și prea are rostul. De asemenea, primele două părți, care sunt scrise sigur, autodidact, curat, sunt rescrieri – idei mai vechi care revin obsesiv în mintea și inima unui autor care trebuie să renunțe la mantalele ponosite. Spun “ponosite”, bineînțeles, în sens curat: uzat, învechit; nu neapărat ceva care și-a pierdut strălucirea inițială. La tine vechile teme nu și-au pierdut strălucirea inițială, dar parcă le prefer tratate în poeziile scrise de tine cândva.

Călin,
Mult prea generoase cuvintele tale. Era o simplă secvență „aiuritoare” a trecutului meu. Mersi pentru cuvinte. Iar dacă au născut sensuri – aceasta nu ține de meritul meu, ci de meritul vieții mele, a celor care au compus-o și descompus-o.
Silvia,
1. Lovitura de bocanc să poată provoca asfixierea erotică?
2. Zicea cineva că „premeditarea transformă sinuciderea în crimă”. În sensul ăsta trebuie citit pasajul, intențional, iară nu ideatic, formal (literal), ci nu morfologic.
3. În ceea ce privește perversa voință de putere care ne stăpânește pe toți:nu mai am ce spune, poate decât că mi-e silă de cei care admit că ei nu se află sub acest impuls, de sfinții prefăcuți, de pacifiștii aberanții, de hipioții retarzi.
4. Ce ți-a plăcut cel mai mult, nu-mi aparține: vezi tu, viețile noastre sunt atât de impersonale...

…mai bine mă lipseam. Să-ți zic. Finit.

Iară te iau gura, mintea, inima, undița, sau cu ce oi lucra tu, pe dinainte. “Poveste” nu poate însemna pentru tine decât basm, creație în care se redau diferite întâmplări fantastice, cu personaje imaginare aflate în luptă cu forțe supranaturale (Nostio!!!) , realitate înfloritoare în care triumfă Binele? Îți readuc aminte, dar tu desigUUUr știai, că “mythos”-ul este contrarul “logos”-ului, unde “logos” = abordare rațională, adevărată. E ciudat că pozând , pe rând, în moralist, apoi în imoralist, nu faci decât “chestii” morale, căci ceea ce îmi reproșezi este exact ceea ce reproșau cândva Socrate și Platon miturilor: moralitatea, adică lipsa ei! Dar trebuie reținut că “povestea” are un sens subiacent (“hyponoia”, sic!) (vezi Prodicos, Anaxagoras, Antistene). Dar numai că alde Platon și Aristotel (ciudat, ambii întemeietori de școli, deci dețineau reguli) nu sufereau “hyponoia”. (Aristotel
Nu văzuse ostropel.
“Galileu! O, Galileu!
Strigă el atunci mereu –
Nu mai trage de urechi
Ale tale ghete vechi.” Urmuz)
PS Cred că deja nu mă mai suportă nimeni, dacă m-a suportat vreodată cineva!
PS2 Dacă beau un muscățel
Iți spun chiar din păstorel:
“Două lucruri mai alină
Al meu chin și a mea boală:
Damigeana când e plină
Și femeia când e goală.”

reies de aici
1. Adică eu sunt imbecil?
2. Încurci oile cu iepurii. Oaia: “ovis orientalis”, iepurele: “Oryctolagus cuniculus”. Observi cât de apropiat este iepurele de… o anumită practică?
3. Nu dau niciun salcâm, o să plouă la noapte… și o să mănânce românul la poezie, pardon, pâine.
PS A nu se interpreta sub nicio forma.

reies de aici”
1. Că prima strofă e de-a dreptul imbecilizată de explicație, în sensul că asta știam, nu era nevoie de un “adagio” (care înseamnă, sic! “sentință morală),
2. Strofa care începe cu “pentru că…” e o poezie în sine, cred că își e autosuficientă; în ea se regăsește toată idea ta, sau, dacă vrei, răspunsul la “explicația la care te-ai gândit nopți întregi” (asta numai dacă citesc prin “gările” și “autogările” și “spatele lor” – prietenii știu de ce!)
3. În ceea ce privește triada Confirmare-Afirmare-Infirmare, citită/parcursă într-un pas dialectic, cred că mai degrabă e Afirmarea și apoi Confirmarea (lucru de altfel evident), iar sinteza nu este Infirmarea, ci mai degrabă Con-formarea (a ta la “prietene”, a prietenului la tine, a ta la timp-I, a timpului/timpilor la tine, etc.).
Dixit Marțian Alexandru

Nu vorbesc aici de construcție (aș renunța la “munte” din “orice râu e de fapt/ munte curgând. înspre Marea Prafului.” Aș spune, simplu, “orice râu curge înspre Marea Prafului , dar mă rog….”), mesajul mă interesează. Marțienii, balaurii, pictorii și alți cei câțiva pe care i-am adunat și la care am renunțat (greșeală?) nu pot a viețui fără poezie. Aceasta este o certitudine. A mea. Cele două ale tale (pe primul nu-l spun, îți e intim, al doilea e că eu voi bea toată viața) vin să întregească tiparele vieților noastre. O avea și Acela certitudinile lui, cu toate că mă îndoiesc. E prea truli în perioada asta, o să-și revină, desigur, ca “de facto” (sîc!!!) oricare dintre noi. Carmen omnia vincit.
PS. Lipsește din această poezie plecarea, ori dorul de.

Îl las pe Măria Sa, Dimitrie Stelaru să îți răspundă pozelor pe care le-ai postat:
PS Postez pentru tine, și nu numai, primul meu text în biblioteca saitului.

Turnu Măgurele

Veniți voi înțelepți și arătați-mi
Un oraș zvârlit lângă ape ca al meu.
Nimeni nu-i cutreieră serile moarte
Vorbind stricat și ateu.

Vântul purtat și lins
Pe nesfârșita stradă centrală,
E în adâncul orașului stins
Binecuvântarea înaltelor ceruri.

După sute și mii de ani
Noi l-am clădit viu și uscat;
Numai odată ceasul unui ev
A rămas neîntors, vătămat.

……………………………………

Ioana, Turnu Măgurele a avut ceva magic, nu știu acum, n-am mai fost de ani buni. Poate de teama de a nu retrăi prea intens ceea ce am petrecut acolo. Mulțam. Rogu-te, mai meditează la metafora ceea.
Adrian, da, parcul rotund…E retorică întrebarea ta? Cum să dea în Dunăre?!
Nu știu ce să fac cu sugestia…, textul vrea să trimită la CELE “1001 de nopți”, altfel nu s-ar înțelege. Mai meditez. Mulțam oricum.

Nu pot să îti răspund acum, m-am îm-prăștiat (“a fi praștie”), dar cred că pozele puse marchează “the beginning of a beautiful friendship”

ecce!

Am citit de două ori poezia aceasta atras, bineînțeles, de faptul că e recomandată și de faptul că aprecierile n-au întârzâiat să apară. Am citit-o de două ori pentru a putea să înțeleg de ce mie mi se pare banală și infantilă, iar altora nu.
1. Exprimări de genul “talentu”, “drumu” , “lu”, “nisipu” sunt, în opinia mea (nu mai repet aceasta, tot ce urmează e numai în opinia mea), fie scăpări de tehnoredactare, fie construcții voite care nu-și ating efectul, ci mai mult creează impresia de limbaj manelar,
2. Repetiția “țării mele”, cred că voit enervantă, își atinge scopul. De 20 de ori! Nu mai stau să număr și partea cu acvila și crucea în cioc,
3. Nu se pricepe de ce la Eminescu se adaugă și “ziarist”, atât timp cât la ceilalți e numai “ocupațiunea” care i-a făcut “celebri”. De ce nu s-ar adăuga și la Caragiale, nuvelist, de exemplu, iar la Blaga, poet?!
4. Imagini absolut uzitate, uzuale, defuncte: “înaintașii țării mele/ croindu-și drum către eternitate”, “aureolat de propriu-i geniu/pustiu și ne-nțeles/mare și sfânt…/ eminescu mihai”,
5. Banalisme: “bancnota de 1 leu a țării mele
e verde” sau “pe bancnota de 5 lei
marele compozitor al țării mele
stă lângă vioara lui”, nu mai enumăr.
6. In ceea ce privește partea “pamfletară” sau “elegiacă”, există, într-adevăr, dar e atât de puerilă că mă abțin de la alte comentarii. Dau numai un exemplu pe care îl regășesc și la Puya, Paraziții, B.U.G Mafia și la toți ce care nu fac nimic altceva decât să ARATE corupția mai degrabă de a o COMBATE: “cu fruntea ca o lună plină
și ochi ca două lacuri limpezi
privind la niște flori de tei
și la pana de gâscă de lângă călimara deschisă
în care înoată
și stau la plajă
amante de magnați
fiice de politicieni corupți
neveste de îmbogățiți ai statului
cu umbreluțe și cocteiluri în mână
bârfind din presa de scandal
pozele din tabloide
moda italiană
cele mai scumpe telefoane mobile
rase de câini care se țin în poșetă
vacanțe în fiji și hawaii
cu cine dă bine să fii văzută
cine are cea mai mare piscină în curte”

…mi-ar sta mai bine mort. Nu știi cât tânjesc după clipele în care beam la o terasă, liniști(t) –ți; mă rog, cât poate fi “liniște” numită o stare în care câțiva prieteni își recitau poezii (+ Trakl, Esenin, Lorca, Maiakovski, Nichita, Dimov). Apoi venea seara: retorici nebune, jurăminte, grozăvii, ticăloșii – dar niciodată trădare, nu, trădarea ne-a fost ciumă, am ocolit-o ca pe dracu. Dimineața nu era reminiscență, nici simț moral, nici părere de rău. Rămânea numai starea. Acum…,
…există saituri de poezie.

Revin după ce stau puțin să (mă) gândesc la cele spuse de tine. La un Cabernet. La Poezia.

îți răspund, filozofic sau nu, nu știu, judecă tu. M-a șocat (culmea!) titlul comentariului tău. A fost ca o lovitură de ciocan (în vechile table?). De aceea (cartea, bat-o vina!) mi-am recuperat din memorie (și nu numai) câteva chestii despre “viu”. Nu ți le spun ție, nici nu le spun pentru a epata, ci vreau doar să “destăinuiesc” durerea resimțită în urma recuperării de care vorbeam mai sus. Cicero, când vorbește de “viu”, de “însuflețit”, zice “quae spiritu in pulmones anima ducitur”. Dar nu cred că de acest sens vorbești tu aici. Așa că, sondând mai cu spor, am aflat că e vorba de “âme”, principiul vieții pe care îl regăsim în sintagma “exhaler son âme” (“animam exhalare”), “a muri”. Paradoxal, “animam agere” înseamnă “a fi în agonie”?! Dar, aproape insolit, Sallustius folosește sufletul, viul în sintagma “non interire animas” – “care n-a murit încă” (într-o traducere aproximativă).
Acuma mă poți judeca, fie că sunt poet sau filozof, cititor sau numai doxolog.
Cu bine, M.A

Da, sună mai bine fără ultimul “cu” din v2, dar la partea “sângeroasă” nu prea am priceput sugestia. Dacă ești amabil poți reveni, dacă nu, nu (mă refer, bineînțeles, nu la o eventuală lipsă de amabilitate, ci la o eventuală revenire). Mersi pt sugestie,
Cu bine, M.A

Știam (sau credeam că știu) că ai o problemă cu literele, dar și cu numerele?!
PS. Detest cuvântul “șablonard”; mi se pare de cocotă cu aere de critic literar (literal, cum vrei) care o freacă prin preajma poeților având ea însăși această pretențiune.

VM, am înțeles din “băgare de seamă” senul străvechi al termenului “seamă” = Însemnătate, importanță; vază, faimă; Loc. adj. De seamă = important, însemnat; cu trecere. Mai înseamnă soi, Expr. De-o seamă (cu cineva) sau de seama cuiva = la fel cu cineva, în aceeași situație, categorie socială cu cineva; de aceeași vârstă cu cineva. Îl găsim și în accepțiunea de Rost, rânduială: Expr. A ști seama (la ceva) = a avea experiența unui lucru, a ști cum să procedeze. A-i face (cuiva) seama = a omorî, a ucide (pe cineva). A-și face (singur) seama (sau, rar, seamă) = a se sinucide.
AS-ule,
Nu pot decât să îți mulțumesc și să îți mărturisesc că intervenții precum cea pe care ai postat-o au menirea de a (mă) rupe din starea de “satană care mai poate răbda bunătatea spunându-și că nu-i de mare folos”. Nu întâmplător mă “confesasem” Munteanului (de ce?) că după o zi de muncă sentimentul derizoriului și al fără-sensului (o, nu “non-sens”, acesta este profund!) mă învăluiese ca o târfă plătită bine. De aceea, în semn de pură prietenie, merg să desfac și eu sticla de vin din ’92 pe care am luat-o de la cramele Reginei Maria din Balcic. De ce oare o păstrasem până acum? Ciudate mai sunt pornirile oamenilor.
Cu respect, M.A

Bag seama că titlul acestui com. anunță o posibilitate. Am muncit astăzi numai cu gândul la multitudinea de posibilități ucise (sinucise?) cu fiecare clipă care se retro-activează mai degrabă decât să se proiecteze. Iar după aceea nu mi-a rămas decât cana cu vin. Ce straniu rezonează cu Cana și cât de des devenim „mistici” în anii decăderii.