marian vasile

La o prima cetitura remarc: "împreună suntem mai plini decât o cârciumă" si faza cu ciocanele, bineinteles. Sa nu crezi ca nu am vazut si "cainii". Dar mai bine voi reveni, cu siguranta, cand voi inceta sa vad mai bine cu un ochi decat cu amandoi. Nu mai sunt visine.

...nu remarc “fanatismul” (sens bun) ultimelor trei strofe + versul final. Voi mai reveni asupra “direcțiunii” acestora (încearcă să citești asta literal, alt cuvânt n-am avut). Ultimele trei strofe au stofă, zic, împung, te răscolesc.
Ce e cu primele?
S1 v1: lăbăreală
Idem aia cu primăvara (poeticește)
Implicațiile (materiale?) din s2 nu au niciun sens/rost/noim’/gând.
Mă rog, în s3 nu-mi “sună” termenul “imbecil”. Aș fi găsit o altă “prostovănie.
Dar trec peste aceste prime – diluate; ultimele trei strofe merită re-(s)puse:
“ai ajuns! în rai, profesore! în chiar inima raiului –
bălești dar n-ai voie să pui mâna
abia te ridici deasupra ispitei despicându-ți limba cu dinții
strangulându-ți sexul cu atâta putere
încât lipsa de aer te aduce în pragul leșinului

le surprinzi privirile cu subînțeles atingerile vinovate
le interceptezi bilete în care-și promit dumnezeirea trădată
iar tu citești profesore fir-ar ale dracului de litere
despre hesperide
despre preotesele pythiei
despre preotesele lui ishtar
despre bacante
despre desfrâurile din ordinarele mănăstiri autohtone
și-n timp ce toată lumea din jurul tău se fute
parcă anume să îți facă în ciudă
numai tu te înfrânezi ca o vestală ce se închină cenușii

și îți juri atunci în barba mai nehotărâtă decât a mărețului sultan
din pășunistul ăla de manual
să ejaculezi țării pe față roz-violaceul acestei degenerații
juri să umpli pământul de abandonați
să transformi toți repetenții în olimpici
să umpli umanitatea de savanți sau măcar de meseriași
și-ți spinteci și buzele nu numai limba
iar unghiile ți se îngroapă în carnea palmelor
zvâcnești în picioare ca un nebun încălțat în adevăr
bă!
vă!
pe toți!
o să…
dar ochii lor de vite încă neînjugate te fixează și te apucă sufletismu



între școală și abator e-o diferență de-o tăiere, profesore”

Nu mă pot abține să nu rescriu un pasaj din Borges: “Intr-un sertar se află un pumnal… Toți cei care-l văd simt nevoia să se joace, câteva clipe, cu el; e ca și cum de multă vreme l-ar fi căutat; mâna se grăbește să strângă mânerul care o așteaptă; lama ascultătoare și puternică are un joc precis în teacă.
Dar pumnalul dorește altceva
El este mai mult dec ât o structură făcută din metale; oamenii l-au gândit și l-au creat cu un scop foarte deslușit; este, într-un fel, etern, pumnalul care aseară a ucis un om în Tacuarembó și pumnalele care l-au străpuns pe Cezar. Vrea să ucidă, vrea să reverse năpraznic sânge.
Într-un sertar al mesei de scris, printre hârtii și scrisori, interminabil visează pumnalul simplul său vis de tigru, iar mâna tresare atunci când îl atinge, iar metalul tresare și el, metalul care, în fiecare atingere, presimte omorul pentru care a fost făurit” (trad C Hăulică).

Apreciez acest răspuns ferm și, aș putea spune, nepărtinitor. Nu, marii clasici nu au scris clișeic – la ei înveșmântarea în cuvinte a celor câteva mari idei ale umanității e genială. Aici faci o confuzie.
Nu există nicăieri (în ceea ce am spus) o pretenție de adevăr. Dacă n-am exprimat aceasta, o exprim acum: nu am credința că EU ȘTIU și alții nu. E numai o părere exprimată.
În ceea ce privește artificiul “viață –viață!, moarte-moarte!” (exprimat prin dativ de tine) am zis că e clișeu, în sens clasic de data aceasta: adică am mai găsit ideea și la Nichita, cred că în scurtele sale “proze”.
M-ai dat gata cu “6”-le. Cum dreaq “și”-ul oferă finalitate? Poate ceea ce urmează după. Altfel am avea o conjuncție inexactă sau incompletă.
Cu plăcerea dezbaterii, Marțian.

Câteva argumente...
...care mă fac să socotesc demersul de față (poetic?) un eșec:
(Ante: dacă ești supărăcios, nu citi!)
1. Multitudinea clișeelor: „Vine o zi când numești întâmplarea „soartă””, „să spui... vieții, viață,/câinelui, câine/omului, om/și morții, moarte”, „pojghița amintirilor” (mă lași...), „trupul îți bate sufletul pe umăr” ș.a, nu mai stau. Dar ce este acela un clișeu? Permiți? E o sărăcire a unei idei – sărăcire care derivă din proasta înveșmântare a ideii în cuvinte, o anti-retorică poetică. Prin urmare, sunt prezente două stări iritante: starea de „chin” a autorului, care se stoarce încercând să..., și starea de „pierdere de vreme a cititorului",
2. Finalul e de-a dreptul bombastic, inovativ fără a fi pragmatic (citește „pragmatic” dpdv etimologic),
3. Însuși începutul pare a fi strofocat, smuls, chinuit, gâtuit, „nereal” (citește prin subiectivitatea-ți),
4. Titlul trimite mai degrabă la pisici (e drept, și la un anume final),
5. V5 și v6 din s1 sunt exprimate greoi „Ar fi cel mai bun antrenament pentru oamenii de după/și pentru moarte”,
6. „și”-ul din s2 nu are niciun rost (citește și noician și „nenoician”),
7. Revenind la final: cum dreaq să vina asta cu postu’ viermilor??

Salut câinii tăi. Cam multă zăpadă în poezia asta. Bine că mai sunt chestii drăcești și alte cele; ca la Nichita, iepuri.

Mai întâi mi-am zis de ce aș citi o poezie care se cheamă “Trenul”?!
Apoi m-am îndemnat să citesc.
Mărturisesc că după lectură am rămas așa: “?!”
Am zis: hai să mai citesc odată. M-am izbit de “un afiș disperat care miroase a cerneală cu 2 oameni/ măcelăriți de un porc” (nu vorbesc valoric).
Nu știu care “ei” din “ei dorm”?!
Mă rog, încerc să trag linie – dar de unde? Nu știu: e o poezie ușor stranie care la a treia – deja – lectură începe să atragă. Poate mai zăbovesc, oi găsi ceva-ceva de care să mă leg (spânzur).

Pe lângă cele două-trei derapaje (o să (le) exprim imediat) trebuie să zic că e un discurs închegat, scris cu mână sigură, convergent. Numai că ideea unde converg toate e cam “uzitată”, “scrisă-deja”. Și atunci de ce mai apare o poezie care converge înspre motivul acesta: “a-lăsa-la-dracu–toate-cele-pentru-a-trăi”? Păi, simplu. Pentru că e scrisă de subiectul care refuză (aici) o altă lectură (ontologicească) obiectivă.
Ziceam de derapaje. Ecce:
a. “mi-am lăsat tîmpla pe sînii tăi” – debordează literatura noastră, contemporană, de zisa asta,
b. “uneori noaptea cînd duc mîna la inimă/ești acolo” – idem
c. Nu știu cum vine asta: “sinucigași în metrou”, poate “la” metrou,
d. (numai personal): m-ai cam zăpăcit cu atâtea trimiteri biblio-muzico-file. Nici nu știu exact ce e cu “mewsette” și melodiile alea (mea culpa). Tre’ să caut pe goagăl.
PS Jos pălăria pentru: “dacă afară va fi zăpadă nemaivăzută
eu cum o să te mai apăr de mîinile mele?”

De acord că or fi mai mulți ciobani pe la Fundata numai că trebuie să fim acolo spre a le-o spune: “bă, ciobanilor…” Să vezi după aceea și “tăieri”, “crime” și nu din Jabberwocky, “ciomăgeli bestiar”-ești și aceastea toate chiar de acolo. Numai că trebuie mers spre-a se împlini vorba și rostirea (sic!) poetice. Cât despre Aviației… mai bine…

Mă speriași, auzi! Cand spuseși “să-ți dai drumul în tine”. Măgarul cred că a și gandit altceva.
Trecand peste, remarc "(...)de fiecare mână un copil
nu crezi c-ar fi cazul
să îngenunchezi și să-l rogi pe dumnezeu altele să nu-ți crească” si “- spală-te dragul meu în curatul ploilor”. Ansamblul e ok. Aș scoate “frig și întuneric”, nu-i vad rostu’ plus ca insași rostirea e “clișeica”.

OA, Ms pentru “bestial” – am luat acceptiunea de “sălbatic”, “fioros”.
MEC, nu am prea priceput unde e “misoginismul” in text, dar mă rog. Ms pentru “frumusețea zicerii” – e cam greu ca o asemenea scriere să fi socotită “frumoasă”, dar dacă zici tu... Mă bucur că, enumerand “speciile” feminine, nu zici nimic de sotie :))

În felul ăsta îi răspunseși și lui AP. La chestia cu tot „corpu’”. Al dreacu, sesizași crucea.

După tine, potopul :)) Asta e, vădit, citania/cetitura/lecturiseala ta. Știi de ce îmi pare rău – că numai „Onor Dumnealui” știe cine-i acela măgaru’.
Când zic „tot corpul” zic că acesta nu se oprește la „sex”. Mai citește o dată. Vezi și tu „infra”. Mă cinstește apropierea de „Vis...”. Da’ a fost scrisă în alt registru.
Ms de atenționare. Înțelegi bine – o să se facă un „ciclu”. Să vezi, abia după aceea, procreeri :)). Mă bucur că ți-a plăcut și nu m-ai/te-ai repezit să sfârteci cum îl sfârtecași p’ăla, nu mai știu cum îi zice, era pe aproape de Siliștea Gumești.

Nu mai e loc. A scris Paul Goma un "Alfabecedar". Si nu e un "volumaș". Alta e miza aici.

La un asemenea experiment si o asemenea exprimare nu se cade rima v1-v2. Arata, fata de ansamblu, ca un copil de gradinita scriind tragedii. "Mormant" si "cuvant" suna (aici) ca si cum ar spune Kant in "Crp" bancuri cu Bula.

VM, “rămâne cum am stabilit”. “Ratarea” are multe valențe. Nici nu trebuie să deschizi ochii pt a o vedea. Nu o lua personal,
AP, nici eu nu suport “intelectualismele” în poezie. “Bestiarul” însă mi-e atât de aproape că nu mi s-a părut că abuzez de ele. Sună a infatuare, dar vb lui Moromete: “aia e!”,
AM, :)

VM, e o “zonă ludens” de care nimeni nu poate face abstracție. Ce ridicoli sunt adesea cei CARE VOR SA PARA serioși. În sinea lor (noician) suspină după chițibușuri, giumbușclucuri, calambururi, comedii, năravuri, zise, etc.
AM, onorat de cuvinte. Cu scuzele de rigoare te rog să (-mi) (re) aduci aminte despre ce e/era vorba privitor la cele 50 de grade. Chiar numai știu. Zaibărul, bată-l vina.

zice huizinga ca "poezia, în funcția ei originară, de factor al culturii timpurii, se naște în joc și ca joc". Jocul Balaurului e cu sinea. Esteticul vine mai apoi. Primeaza autocunoasterea (demers mistificator atat timp cat TREBUIE SA SE FACA PRIN DUBLURA - vezi foto, sau, mai rau, prin ceilalti).

Era să zic feedBach.
Da, după mine, sună mult mai sugestiv și „mai original”. Mersi pentru banc. Îmi permit să-ți transmit și eu unul, nu știu dacă are noimă. Cu olteni (să vezi ce o să ia ăștia foc). Olteanul când își face un gard pune numai o ulucă (scândură, se mai zice „blană” prin Muntenia), după care scrie: „etc”.
În ceea ce privește „neînțelegerea” (lui Camus) trebuie tratată ca atare. E vorba de dispoziții. Stii, se spune că femeia are o dată pe lună o anume dispoziție..., restul lunii revenind bărbatului. Deci se justifică comentariile „delicat malițioase”.

Înainte de a mă repezi:
Tine cont (dacă vrei) de faptul că exprimarea „între mine și mine un zid/chinezesc” e foarte aproape de clișeu. Cred că ai fi putut găsi altceva. Ideea e ok. Mai ales că restul mustește de apropieri interesante, pe alocuri inedite.
Acum poți să mă repezi
PS, ansamblul și ideea au plăcut ochiului marțian.