Marian C Ghilea

Fiind extrem de ocupat săptămâna trecută, am întârziat cu comentariile. Evident, fiind și eu părtaș la listă, comentariile mele nu vor fi chiar obiective. Țin să îi felicit pe absolut toți colegii pentru haikurile reușite, nu îmi pot permite să le comentez pe toate, așa că voi menționa doar două care mi-au atins ceva mai puternic o coardă sensibilă:
- Haikul Cristinei - imaginea e deosebită, cu umbra sufletului pescarului învăluind cel mai mare fluviu al Chinei - sentimentul de admirație în fața forței și frumuseții naturii se răsfrânge asupra celui ce meditează, îi stârnește puțină melancolie și îl îndeamna la meditație, la contemplare. Sufletul omului poate cuprinde întregul fluviu, întregul univers, în momentul unic al meditației. E apropierea de infinit, de Dumnezeu.
- Haikul Magdalenei - sentimentul curgerii timpului e foarte intens din imaginea florilor și al curgerii apei - florile se vor scutura curând și se vor contopi cu apa în eternitate. Realizăm cât de intens și în același timp cât de efemer e fiecare moment trăit. E esența filosofiei Zen.

Mulțumesc și aici pentru vizită și comentariu. Voi încerca, în măsura în care voi găsi timp și inspirație, să adaug poeme noi din când în când.

Mulțumesc mult, doamnă Maria. Probabil că e un avantaj o stăpânire satisfăcătoare a limbii japoneze. Dar, pe de altă parte, am citit despre teoria și curentele specifice poeziei nipone mai puțin decât alți practicanți ai genului din România.

Un montaj foarte frumos, în armonie cu primăvara care, e drept, a venit cam târziu în România în acest an. Poemele curg unul în continuarea celuilalt, împletindu-se armonios cu imaginile foarte bine alese și încheindu-se expresiv cu „verde” și „smarald” ca elemente cheie din strofele finale, evidențiind astfel încă o dată intensitatea cu care această culoare se revarsă din inima proaspăt reînnoită a naturii. Ca întotdeauna, Bia s-a documentat foarte bine despre toate temele prezente în imagini și le-a făcut o descriere excelentă iar autorii au scris poeme de o mare finețe și eleganță. Din lipsă de spațiu și timp nu le pot comenta aici pe toate și mi s-ar părea nedrept să neglijez vreouna din compoziții, așa încât voi spune doar: Felicitări Joanei Geier, Luminiței Suse, Magdalenei Dale și Biei pentru inspirație și armonizarea acesteia cu frumoasele fotografii. Îmi permit să fac o singură mică observație. Deși cuvântul englez „Green” (sau cum l-au transpus japonezii în katakana グリーン - gurīn) sună bine ca titlu, parcă folosirea cuvântului tradițional 緑 - midori ar fi avut o forță mai mare. Însă părerea mea are subiectivitatea ei și trebuie luată ca atare. Am căutat în dicționar și am mai găsit și alți termeni demni de atenție: 濃緑色 - nouryokushyoku (verde închis), sau, și mai interesant și expresiv - 深緑 - shinryoku (verde adânc).

Dragă Bia,
Îți mulțumesc din inimă pentru aprecieri. Ryoanji a fost unul din cele câteva locuri din și de lângă Kyoto care m-au impresionat în mod special. Am vizitat templul la final de decembrie când, deși nu era zăpadă, vremea era totuși destul de rece. Ar fi fost interesant dacă aș fi reușit să ajung acolo într-o zi în care să fie efectiv și zăpadă. Poate data viitoare...

Poemul de mai sus, compus cu ceva timp în urmă și pe care nu l-am postat pe Agonia, a fost în ton cu vremea de astăzi din Bucovina, unde mă aflu în această perioadă. Probabil de aceea am și fost tentat să îl fac public acum. L-am scris când eram în Japonia, inspirat direct de vizita la templul Ryoanji. Armonia grădinii de sub cerul plumburiu al iernii și faptul că din cele cincisprezece pietre doar paisprezece pot fi văzute simultan, indiferent din ce poziție le-am privi, mi-a oferit puțina inspirație din care au rezultat aceste versuri.
Vă mulțumesc foarte mult, doamnă Magdalena, pentru apreciere și sper ca și pe viitor să găsesc suficientă inspirație pentru poeme care să merite câte o privire aruncată asupra lor.

Mulțumesc mult, Bia. După cum știi, am avut unele probleme de sănătate care m-au cam dezechilibrat în ultimele 5-6 luni și m-au afectat foarte mult atât profesional cât și pe plan creativ. Deoarece de câteva săptămâni studiez din nou intensiv japoneza pentru a ajunge la un nivel ridicat de fluență, probabil că voi mai avea inspirație pentru haiku, tanka și alte astfel de poeme. Acesta este și secretul meu atunci când le compun: le formulez întâi în japoneză și abia după aceea construiesc versiunile în română și alte limbi ^_^.

Trei poeme elegante, ce ascund elemente subtile în aparenta simplitate.
La primul din ele e de remarcat apropierea între planul local (carul care scârțâie) și luna nestingherită cu imaginea proiectată pe vrejul de bostan. Acest cuvânt - „nestingherit” mi se pare un element cheie ce dă simultan contrast și conexiune puternică între cotidian și cosmic.
La al doilea, chiciura e elementul cheie, legătura nu doar în spațiu, dintre planul apropiat și depărtat (vremea pentru semănat sugerează extrem de viu ogoarele întinse), ci și conexiunea temporală dintre iarnă și primăvară.
Al treilea poem prinde momentul trist al pierderii cuiva drag. Iar contrastul dintre presupusul belșug adus de recoltă și golul interior rămas în urma plecării bunicii. Din nou, o putere deosebită de sugestie.

Este un montaj reușit, în care vara și luna se îmbină îngemănate într-un caleidoscop de lumină și culoare. Voi încerca să redau, pe scurt, impresiile mele despre fiecare poem.
Primul haiku începe cu un aparent paradox: imaginea orbului care „privește” cu ochiul minții la mare distanță de prezentul în care se află. E ca și cum, deși nu vede, ar simți lumina lunii mângâindu-i fața. Deși nu are metafore (așa cum e și corect pentru un haiku), imaginea este de un profund lirism.
„Nopțile înmiresmate” din al doilea poem crează imediat imaginea mulțimii de flori de pe câmp, pline de insecte, printre care firele subțiri ale păianjenului dau impresia că se contopesc cu razele palide ale lunii. O imagine foarte vie în care efemeritatea prezentului, țesută parcă de păianjen, se transformă într-o picătură de eternitate.
Al treilea haiku - scena de vară deja ne pregătește pentru ce va urma, ne face să ne imaginăm un peisaj extins și complex. Al doilea vers însă ne rezervă o surpriză - tabloul este încă neînceput. Neînceput este ceea ce se vede datorită întunericului sau neînceput este ceea ce percepe mintea noastră? Rămâne ca fiecare dintre cititori să decidă. Al treilea vers ne aduce razele difuze ale lunii care mai mult sugerează decât redau realitatea înconjurătoare. Frontiera dintre natură și imaginație devine și ea difuză iar de aici vine și forța poemului.
Al patrulea montaj începe mai neobișnuit - avem lună nouă, deci întunericul adânc al nopții este străpuns de data aceasta doar de stele. Sunetul devine mult mai important ca mod de transmitere al informației, deci, deși nu ni se zice, știm că auzim pașii pelerinilor (spre o mănăstire, spre un templu?) printre luminile palide ale aștrilor, amestecate cu cele ale licuricilor din iarbă. Nu se mai știe unde este cerul și unde este pământul, ambele fiind întunecate și acoperite de mii de luminițe. O imagine foarte puternică, care îndeamnă la introspecție.

Nu voi recomenta poemele în detaliu, deoarece Nicolae Tomescu, Magdalena Dale și Teodor Dume deja le-au analizat intr-un mod foarte detaliat. Mie sincer mi-a placut montajul. Chiar dacă evenimentele tragice care au loc chiar acum în Gaza au fost oarecum ocazia poemelor Cristinei, ele nu au fost și cauza ei. Gaza se confruntă cu o blocadă economică totală din 2006 și cu probleme economice fără precendent pentru rezidenții ei. Copiii care acum merg la școală în clasa întâi sau a doua nu au cunoscut altfel de vremuri ci doar mizeria unei existențe la limită. Care este vina lor? Nu voi da citate nici din Golda Meier, nici din Yasser Arafat, nici din alții. Deja este prea multă suferință acolo și nu cred că merită să amestecăm atât de multă politică cu literatura. Dar uciderea celor inocenți și pedepsele colective trebuie condamnate de orice ființă care nu și-a pierdut umanitatea.
Revenind la subiect: Aș dori să scriu câteva rânduri despre ce înseamnă de fapt poezia de sorginte niponă. Chiar dacă Matsuo Basho e considerat creatorul poemelor haiku, iar alte genuri, cum ar fi tanka, waka, etc, existau din perioade mult anterioare anilor 1600, aceste tipuri de poeme au continuat să evolueze odată ajunse în vest.
Voi da întâi două exemple europene de tipuri de poeme cu evoluții opuse: sonetele au apărut în Italia iar limerick-urile în Anglia. Primul gen s-au extins în toată lumea, al doilea a rămas în general limitat la Marea Britanie. Fiecare gen de poezie ce apare într-o anumită limbă va căuta să exploateze la maxim calitățile limbii respective. Și totuși, deși engleza este o limbă foarte diferită de italiană, sonetele lui Shakespeare au devenit celebre. Sunt ele identice cu cele italiene? Nu. Shakespeare, păstrând cele mai multe caracteristici inițiale, le-a adaptat limbii engleze. Și le-a numit tot sonete.
Revenind acum la genurile poetice nipone, care puneau accent pe metrică, este evident că ceea ce se scrie în occident sub numele de haiku sau tanka nu este echivalent cu ceea ce înseamnă haiku sau tanka în japoneză. Voi da doar un exemplu: În metrica originară de 5-7-5 de la haiku sa de 5-7-5-7-7 de la tanka, nu avem silabe ci morae. O morae este un sunet care poate fi convertit în kana și care in general este o silabă, dar în multe situații nu este. De exemplu n de la final e morae separată în toate cuvintele japoneze, la fel și consoanele duble gen tt, kk sau vocalele lungi gen ou. Apoi, cuvintele din limba japoneză sunt formate în multe cazuri din combibații de caractere de origine chineză (kanji). În limba japoneză nor = kumo, mare = umi. Se scriu 雲, respectiv 海. Dacă însă le combinăm și le scriem 雲海 = mare de nori, rezultatul nu se va citi kumo-umi, ci unkai, deoarece folosim unyomi, adică pronunția chineză și nu konyomi (cea japoneză). Utilizarea de morae și modul de formare a cuvintelor dau așadar limbii japoneze o flexibilitate total diferită de cea vestică și nu putem compara exact genurile. Asta însă nu înseamnă că nu se poate scrie haiku sau tanka în alte limbi mergând pe reguli derivate, cu silabe în loc de morae și folosind ceea ce oferă limbile respective. Deci, genul vestic de haiku sau tanka este un gen derivat din cel inițial, la fel cum sonetele lui Shakespeare erau derivate din genul de sonet apărut în Italia. Prin urmare, nu cred că e corect să criticăm faptul că se scriu haiku și tanka în limba română ca gen per se, ci doar eventual putem critica nivelul calității oferit de autori. Poezia niponă derivată, adică ceea ce se scrie în vest, inclusiv în România în limbile specifice occidentului are multe elemente subtile. Ea nu șochează prin metafore colorate, nici prin cuvinte "tari", nici prin alte elemente care să iasă în evidență din prima clipă, mai ales în fața unui cititor neavizat. La fel ca mișcările de Taijiquan, ele par de cele mai multe ori banale, triviale, chiar plictisitoare la prima vedere. Sunt la fel ca frumusețea reală descrisă de grecii antici - fără a frapa, oferă armonie și profunzime celui care se oprește pentru a le privi, citi și reciti cu atenție. Și nu sunt nici pe departe atât de ușor de scris pe cât par.
Eu nu pot decât să îi invit pe cei care critică genul în termeni duri să încerce să demonstreze că pot oferi ceva comparabil ca valoare, venind cu creații proprii pe acest portal și supunându-le criticilor oneste ale celor care se pricep ^_^. Altel, e păcat să aruncăm cu insulte în ceea ce nu înțelegem, nu facem decât să ne demonstrăm astfel propria mărginire și lipsă de educație. Critica trebuie să fie la obiect, pe vers.

Sunt onorat și fericit că Bia a ales ca temă pentru colaborare această zonă din inima Bucovinei din care mă trag și eu. A muncit mult să facă o prezentare detaliată a huțulilor și nu pot decât să o felicit pentru rezultat. Poemele, ca întotdeauna, sunt reușite și foarte reușite, atât în stil clasic (sau aproape clasic) nipon cât și sub formă liberă.
Din cei peste o sută de mii de huțuli care trăiesc în lume ziua de astăzi, majoritatea locuiesc în Ucraina. România probabil mai are undeva între 10-20 de mii de oameni care se consideră parte din acest trib de munte. Ca orice popor mic, neamul huțulilor e în pericol să își piardă limba și cultura. În România, limba română șterge graiul huțul iar în Ucraina acesta este ucrainizat. Chiar dacă huțula poate fi considerată un dialect ucrainean, între cele două limbi există și diferențe notabile de vocabular și accent și ar fi păcat ca ele să se piardă. Nu am mai lucrat nici eu, nici prietenii mei, de ceva vreme, la dicționarul huțul, dar sper ca să reușesc să mă mai ocup puțin de el în viitorul apropiat.
Ce s-ar mai putea spune despre huțuli? Steve Coon Carleton îi menționează în cartea sa publicată la Harvard în anul 1939 - "Rasele Europei" și precizează că deși aceștia vorbesc o limbă slavă, din punct de vedere antropologic nu sunt slavi ci aparțin rasei pure albe alpine, specifică Europei Centrale. Unele cercetări genetice mai recente sugerează concluzii similare. Huțulii au ocupat Carpații Nordici din cele mai vechi timpuri și sunt tentat să cred că ar putea fi urmași a unei ramuri a dacilor costoboci din perioada antică. Viitorul ne va arăta unde este adevărul. Până atunci, răspunsul la întrebarea "Cine sunt huțulii?" rămâne ambiguu.
Am mai scris în trecut pe Agonia texte despre huțuli (mai sunt și acum pe pagina mea de proză), în care am încercat să redau cât mai viu această lume din inima Bucovinei, în mijlocul căreia am crescut. Una din ele a fost publicată și în "Nord Literar".
Fotografiile folosite au fost făcute în perioada 1998-2013. Am încercat să imortalizez în ele în primul rând natura de vis de aici și ce am simțit trăind aici. Din păcate poluarea și tăierea abuzivă a pădurilor începe să își facă simțite primele efecte chiar și în satul meu iar viitorul e puțin cam sumbru.

Am tot zis că nu mai comentez, dar mă simt dator să lămuresc o problemă. Am văzut comentarii critice, ceea ce în principiu ar fi bine, doar că toată critica s-a bazat pe standardele altor genuri de poezie. E ca și cum s-a dorit să se măsoare greutatea cu metrul sau volumul cu un termometru. Nimic nu este bătut în cuie, dar, la fel ca la pictura bizantină (care este și ea o artă vie), poemele nipone de gen haiku și tanka cer respectarea anumitor caracteristici. Poemele libere, fiind libere, fiecare le apreciază (sau nu) după cum crede de cuviință. Când e totuși vorba de influența niponă, natura, ca și oglindirea ei în sufletul poetului, primează. Ați observat cât de puțin apare natura în poemezia occidentală modernă? Evident, atunci când cineva readuce această natură în rolul principal într-un poem liber, ar putea părea ceva ciudat, neobișnuit, in afara a ceea ce e la modă și ar putea chiar să sune urât pentru autorii care s-au obișnuit cu alt stil. Și totuși, în ciuda modernității de beton și plastic în care majoritatea noastră își face veacul, de ce ar fi interzis să cântăm cântecul unei petale de cireș sau al unui ecou montan? De ce o poezie despre ursuleți ceramici trebuie sa fie bună dar una despre o ramură de măslin sau un fir de iarba rea? Cine are dreptul să se erijeze în a o lăuda pe prima și a o critica pe cealaltă?
Mie îmi face plăcere să particip la aceste lanțuri poetice ale Biei tocmai din cauza acestul element inedit pe care îl aduc. Nu ca antologie poetică, nici ca opera colectivă, ci ca un cristal cu multe fațete reflectând lumina venită din zeci de inimi care, în loc să insiste pe egocentrismul omului modern, se concentrează spre frumusețea creației lui Dumnezeu. Poemele și imaginile aferente (sau invers, cum doriți să le priviți) imi arată lumi noi, planete întregi care orbitează în jurul unor sori exotici de fiecare dată când le citesc. E oare ceva rău în a scrie despre bine, despre frumos? Trebuie să lăudăm doar gri-ul pentru a plăcea unor oameni?
Nu e nimic rău să critici, dar daca se critică vreun neajuns (în final nimeni nu e perfect), este bine să se facă o critică la obiect. Și chiar și aici, putem să acceptăm faptul că avem păreri diferite. Când însă apar jigniri și amenințări, mi se pare nedrept. Cred că ar trebui ca înainte de a cere mai mult de la alții, să oferim noi mai mult. Am început să văd inclusiv amenințări (la finalul comentariului anterior) și mi se pare nedrept. Niște oameni au încercat, cum s-au priceput mai bine, să pună o picătură de frumos într-un înveliș de chihlimbar dat de niște picturi superbe. Cine scrie mai bine și e nemulțumit de ce a văzut aici, ar fi putut veni cu sugestii de genul: "După părerea mea, la versul acesta ar fi sunat mai bine așa și așa". Suntem oameni inteligenți (sper) și cred că putem dialoga pașnic.

Am fost impresionat de combinația de poeme libere, tanka și haiku, alternând cu frumusețea picturilor Danei Ștefan. Ca să fiu cinstit cu toată lumea, ar trebui să comentez explicit fiecare poem, deoarece fiecare poem e o fereastră ce ascunde un microunivers reflectând atât culoarea cât și cuvântul, atât lumea de afară cât și cea lăuntrică. Și îmi voi cere iertare că nu dispun de timpul și energia necesară pentru a o face. Adăugând și scuzele de rigoare că am reușit să scriu doar un singur poem, nu pot decât să apreciez munca fantastică a Biei și a tuturor participanților. Cu mulțumirile cuvenite pentru șansa de a fi participat și eu la acest montaj de poeme, am remarcat că au apărut și nume noi, foarte promițătoare, alături de cele deja cunoscute din colaborările trecute.

Mă bucur că problenele tehnice au fost reparate și că portalul e din nou accesibil. Foarte, foarte multe poeme frumoase, niciunul care să nu fie reușit. Totuși, cu subiectivismul meu, am vibrat mai intens la poemele scrise de Alice Boboc, Joana Geier, Ion Rășinaru, Mara Cîrciu și în special la cel de-al doilea haiku al Biei. Mi s-a părut foarte interesant contrastul între câmpul nesfârșit și drumul care pare mai SCURT. Dintr-un poem aparent banal, dintr-o dată se schimbă tot, toată percepția, într-un mod extrem de interesant.
Mulțumesc încă o dată pentru posibilitatea de a participa la această colaborare și vreau să le transmit tuturor colegilor participanți cele mai frumoase gânduri.

Trei autori cu trei texte diferite ca stil dar în plăcută armonie cu cele trei imagini ce se deschid ca petalele unei flori. O frumoasă trinitate poetică cu îmbinări de modern și clasic ce îndeamnă la introspecție. Felicitări!

Mă bucur să văd un nou lanț poetic deosebit de frumos și țin să îi felicit pe toți participanții în frunte cu Bia. A fost o tematică mai diversă ca alte dăți iar asta a dat un plus de culoare versurilor. Au fost, ca întotdeauna, poeme foarte frumoase. Probabil că datorita lor și datorită invitațiilor periodice ale Biei nu am renunțat nici eu de tot să scriu tanka sau haiku. Vă mulțumesc mult tuturor!

Dragă Bia,

Te-ai depășit pe tine însăți cu acest montaj. Ai facut o muncă enormă de selectare a imaginilor, de aranjare a poemelor și de descriere detaliată a fiecărui loc ce apare în fotografii. Participanții, de asemenea, au scris cu toții niște poeme deosebite. Fiecare din ele are ceva frumos. Ca să fiu cinstit cu toată lumea ar trebui sa scriu câte un paragraf despre fiecare poem, dar asta ar face ca și comentariul meu să devina excesiv de lung. Așa, mai bine nu nominalizez pe nimeni și reiterez constatarea că versurile fiecăruia m-au mișcat, fără excepție. Iar combinația de vers liber, haiku și tanka a dat și mai multă culoare acestui frumos lanț de poeme și imagini.
Nu pot decât să mă bucur că am avut șansa să particip și eu la această postare și că am reușit să contribui cu niște fotografii cât de cât interesante din frumoasa țară a Soarelui Răsare.
De-a lungul anilor s-au strans multe asemenea montaje haiga cu totul deosebite. Cred că ar merita ca Bia să le publice într-un volum într-o zi.
Poate unii se vor plânge că noi, participanții, ne lăudăm iar între noi. Dar nu e așa, nu sunt laude gratuite iar eu abia acum am văzut montajul final și celelalte poeme și nu ar fi corect din partea mea să nu apreciez pozitiv munca atâtor oameni talentați.

Mulțumesc mult, dragă Bia. De asemenea, îmi cer scuze, am apăsat prea repede -enter- și nu am realizat că nu tradusesem titlul. Scrisesem în japoneză "mulțumesc foarte mult tuturor". Să vedem dacă îmi mai ies și alte tanka la fel de bine... De aceea nu am zis nimic nici la ce a scris Magdalena despre poemul meu (îi mulțumesc totuși foarte mult pentru apreciere).

În primul rând doresc să-mi cer scuze tuturor pentru întârzierea cu care comentez și eu. Am prins o perioadă mai plină și nu am reușit să mă uit cu atenție la toate poemele. Îi mulțumesc în primul rând Biei pentru inițiativă și pentru că m-a invitat din nou să colaborez aici, dar vreau să aduc aceleași mulțumiri și tuturor celorlalți participanți. Mi-au plăcut toate poemele, de data aceasta nu vreau să nominalizez nimic în mod special. O mică precizare despre tanka mea: conform obiceiului meu, am compus-o întâi în japoneză, după aceea am recreat versiunea în română. De fiecare dată când fac așa, tanka sau haiku îmi ies mai bine. Probabil limba mă inspira să le simt, să le gândesc altfel ^_^.

În calitate de coautor la această haiga în lanț și pentru că am furnizat și imaginile, nu prea ar fi cinstit din partea mea să fac comentarii critice directe sau să nominalizez unele poeme mai reușite. Ce pot să spun însă este că mă bucur de ce a ieșit și că inițiativa Biei a avut acest frumos rezultat și le mulțumesc tuturor participanților. Sper ca să avem în continuare astfel de proiecte deosebite. Poate pe viitor, cu puțin efort în plus, ar fi interesant să traducem și în limba japoneză toate haikurile.
Ar fi multe, foarte multe de zis despre Japonia văzută de aproape, mai ales pe lângă Kyoto, care are 1600 de temple și 400 de sanctuare, multe din ele monumente UNESCO. Tuturor celor care nu au vizitat această țară încă, nu pot decât să le-o recomand cu căldură. Românii nu mai au nevoie de vize pentru a vizita Japonia începând din septembrie 2009. Iar poveștile de la știri despre cutremure, tsunami și accidentul nuclear de la Fukushima e cel mai bine să nu le luați în seamă.