Cerez Bucovinu, do Huțulcinu – Prin Bucovina spre tărîmul huțulilor

&&&

m-am trezit din vis cu gura plină de
pământ vâscos
stau la fereastră văd
cum moare planeta
levitez cu o aura vineție împrejur

întotdeauna ceilalți sunt reci
vrei un suflet călduros ca al tău
ți-e dor de tine însuți

din degetul mare și arătător fac un cerc și te privesc peste
toate se amestecă albastrul cerului și verdele și albul
până ajung să te vâr în cercul meu

în ghemotocul de hârtie de pe masă stă chircit ultimul meu poem



oase de zăpadă

lumina îmbrățișează și părăsește
trece mai departe mereu mai departe

mesteacăn crud
vrăbiile încă nu-s

mort fiind să te-nalți printr-un poem
ca prin copcă după o gură de aer




Ioana Geacăr













După multe decenii
aceeași gazdă bună
obcina Mestecăniș


Din prispa casei bătrânul
privește nostalgic gruiul
din basmul copilăriei




Ion Rășinaru













văpaia dimineții
stinsă de prima ninsoare
copilăria


o vrăbiuță temerară
iernează în grădina mea
tinerețea


nu pot să uit
canicula verii trecute
s-a strămutat
în încheieturile mele
bandajate cu nea




Luminița Suse













ținutul comorilor

părinții fură de la câmpie și îngroapă la munte
flăcări scot din pământ
copacii puși în fața morții de noi
i se face urât

departe de lume
stele știu că Dumnezeu ne vorbește
răspândiți-vă
dacă întreabă cine sunteți
ați venit pentru pâine

vă trebuie picioare puternice
nu vă amestecați copiii
odată cu luna
apa schimbă potecile

după obicei
nu stăm într-un loc mai mult de o viață
flăcările aprind munții călcați de
părinți vin peste noi
copacii
împinși de la spate întreabă
unde să mergem

nu cred că Dumnezeu se mai teme




Dan Petruț Cămui













Veche ca timpul
biserica albă în rugăciune –
a câta iarnă?


Mai sus de vatră
unde ziua se încheie
într-un alt apus




Valeriu Barbu













Domesticirea unei pălmi de pământ


temeliile casei vindecate pietre sălbatice
născute pe prunduri unde curg limpezimi
apa oglindă țiuie-n ochi și-n urechi
ne cere ne cere o lume
cu prima strigare de nuntă
se-ntâmplă domesticirea unei pălmi de pământ
prin acoperirea ei cu o palmă de casă
un gol mai puțin
bărbat și femeie vor unge
o poartă imensă de brad
cu păcura caldă lucioasă
ce nu se dă decât pe lumină
seara sudoarea prelinsă din mâna de lut
se îmbună
mână de leagăn și floare
va pune femeia
răspândind sămânță de lună
sub perna sa
și-a bărbatului de noapte bună




Angela Nache Mamier













ultimii urmași ai dacilor liberi


ascund comori
unde nici moartea nu poate descoperi
sufletul
inspiră o existență discretă
de nicio istorie pomeniți
singurul reper Dumnezeu
se însoțește cu ei în chip de căpetenie
sălbăticiți între oameni
misterioși
neînduplecați rezistă uitării
obârșiei muntele își deschide vâna
oricât de răzvrătiți
carnea semeției le place
liniștea cu piscuri stabilește locul
divin ales după cum animalele
pajiștea îi simte de-ai casei
și-i îmblânzește un aer niciodată
străvechi

slobozi trăiesc din clipă în clipă
într-un joc unde întâmplarea este o piatră aruncată
oriunde se simt neîngrădiți

cel mai bine le șade sihăstria cojoacă veche
dar îngrijită

nu-i căuta pe pământ cu poteci
doar muntele știe totul despre
cum stă scris în stânca mută surdă și oarbă
defel stăpânită viață de
om al nimănui




Ottilia Ardeleanu













Vântul răscolește
mirosul de fân cosit -
împrejur flori de câmp


Optimistă -
dintre frăguțe o aleg
pe cea mai roșie




Mara Cîrciu













Casa părintească -
doar o privesc
din vârful dealului


Drum fără sfârșit -
tovărășie îmi ține
umbra unui nor




Livia Ciupav













Podeț scorojit
se aude strigătul oierului
hăt departe
gândurile mele-s duse
de firul lin al apei


În liniștea amiezii
îmi vindec oboseala
cu mireasma de brad
peregrin prin lume urc
cu dor de mama dealul





Joana Geier













Nebunul alb de casă

Pe dealurile din fața mea
Vântul îmi cântă a fericire
Îmi cade mereu la picioare

Albul casei
Oare și azi să-mi sprijin ochii de cerul acesta?
În tălpi mi-am tatuat moștenirea casei
Praful prin care bunicul și-a lăsat umbra

Albul casei
Păpădia va vrea să-și scuture puful?
În coate port loviturile copilăriei
Jocurile inocente au căzut în ochii mei
Ca prima zăpadă din iarnă
Am uitat că am avut timp
Și zâmbetul se tot împietrește pe față

Ah, albul casei
Oare apa mă va recunoaște?
Străine drumuri mi-au intrat în oase
Dar calea spre casă nu o voi uita niciodată
Pentru că aerul, apa, pământul și albul ei
Au miros de busuioc și gutui
Luminează muntele și pământul acesta Doamne
Adu-mi vorbele prin care albul acesta nebun mă tace
Să le fac coroană de flori pe capul mamei
Adu-mi lătratul câinilor aici aproape de mine
Să-l fac una cu mine plămadă
Și apoi să creștem împreună printre străini
Care-și sfarmă-n ochi puritatea
Tăcerea și urma din pământ




Dorina Șișu













Acasă

Acasă e un spațiu atât de mic
în care se poate ghemui un singur cuvânt
uneori silabele se îmbrățișează strâns
ca să-i poată face loc unei lacrimi
acasă e un loc lângă inimă
icoanele tac în noi
și tăcerile au miros de tămâie




Tincuța Bernevic













Drepți spre lumină –
pe cărări neumblate
de la-nceputuri


O ezitare –
aerul libertății
încă prea tare




Grigore Chitul













o corabie
prin fuioare de ceață
destrămă
avatarurile singurătății

mireasmă
de gutui
risipită pe dealuri




Anișoara Iordache













Port ceața pe umeri

Cum să te strig din vârful muntelui
port ceața pe umeri
în loc de cafea amară
m-am ghemuit în coliba aceasta de lut
în miezul toamnei
te ascund de nopțile fragile
să nu mai întârzie pietrele

la ceas de taină
le dau drumul în ape repezi

să-mi fie versul
lumina ivorie

peste lumea haotică
și suflet fără astâmpăr
să-mi coloreze aprins diminețile;
cum se vede iubirea
din paleta pictorului
niciun contrast
nu e întâmplător...




Mihaela Roxana Boboc













În depărtare
negura între dealuri
totu-i trecător
dar lumea huțulilor
dăinuie peste veacuri


Umbre de toamnă
între cer și pământ
un pâlc de arbori…
pe drumul șerpuitor
îmi port singurătatea



Magdalena Dale













Vârtelnița zilelor

Pe când o ceață firavă
se ridică dinspre livezi
precum în candelă
mai pâlpâie încă aprins
fitilul zilelor noastre de aur
soarele își scade lumina
și vine mereu o duminică înlăcrimată
când toamna pornește la drum
cu desagii de frunze pe umăr.

În urma ei un singur măr
pe ramuri golașe așteptând
giulgiul neprihănit al ninsorilor.




Adriana Stroilescu













Toamnă târzie

Singurătatea stă într-o pată de culoare ce își așteaptă înghețul,
iar bruma ia forma a tot ceea ce acoperă într-o notă de ger -


hai să împingem spre noi zarea,
și să mângâiem stânci
peste frunze călite de frig și presărate cu gheață
până când iarna va adormi, albindu-și privirea în noi, ființe înserate -


întoarcem rădăcinile să pună semn pe cer
unde încolțește zăpada din semințe ce s-au scuturat pe boltă din crengi uscate
și s-au scurs de esența lor în golul lăsat de toamna târzie.




Alice Boboc













Alunecă, rece,
printre cetini și ceață
luna de cristal.
Ca o poartă stelară
transportă vise
din tărâmuri pierdute
până în inima mea

Covzae, holodno,
cerez cetinĭ i tuman
cristalniĭ misițĭ.
Ǐec zernețĭaĭa vorota
portae soni
iz utracenie zemli
do moemu serțu.


Râul de munte -
frunzele dintre unde
reflectă norii

Hornaĭa rica
listĭa cerez hrili
vidobrajaĭut hmare




Marian Ghilea













Mesteceni în crîng –
din trunchiuri se răsfrînge
intens lumina


Jarul încins –
credințele străvechi
urme în cenușă




Cristina Rusu






Referințe;


Spunem mereu că România este o țară deosebit de frumoasă. Așa și este, dar e bine să înțelegem și de unde vine frumusețea țării noastre – de la locurile minunate, de la relieful care ne oferă priveliști aparte, dar și de la oamenii care o locuiesc. Sunt regiuni din țara noastră care au ceva care le personalizează, și pentru că sunt populate de oameni despre care, poate, merită să știm mai multe. Așa sunt și huțulii.

Fotografiile sînt făcute de colegul nostru Marian Ghilea în satul lui natal Benia. În unele dintre ele, făcute cu teleobiectivul, vedem și imagini ale satelor din împrejurimi.
Am ales să lucrăm împreună la acest proiect pentru a descoperi o altă față a Bucovinei cu satele și tradițiile ei huțule.
Satul Benia se află între Obcina Feredeului și Obcina Mestecăniș (la aproape 5 km de locul din care izvorăște Rîul Moldova) și aparține de comuna Moldova Sulița din județul Suceava. În actuala structură comuna are în componența sa două sate: Moldova-Sulița, sat reședință de comună și satul Benia, precum și 5 cătune: Cruhla, Hrobi, Lucina, Plai și Tonci. Actul oficial prin care s-a hotărît întemeierea comunei Moldova-Sulița nu s-a păstrat, fiind probabil distrus în cel de-al doilea război mondial. Localitatea se învecinează la nord cu comuna Izvoarele Sucevei, la nord-est cu comuna Moldovița, la sud-est cu Breaza, iar la sud-vest cu Cârlibaba. Istoria „zonei huțulilor” este foarte veche. Și Mihai Eminescu remarcă etnia huțulă, considerînd-o nimic altceva decît descendența unor daci slavizați. Iar Mihail Sadoveanu scrie în romanul „Þara de dincolo de negură”: „Noi huțanii am fost așezați în munții aceștia de cătră Domnul Dumnezeu dintru începutul lumii. Și tot ne-au cuprins și ne-au ros neamurile străine, iar noi ne-am tras tot cătră locuri singuratice și slobode. Așa eu, văzînd că pier și mă înăbuș, m-am suit pe Căliman, mai aproape de Dumnezeu. Ș-aici am să mor. Iar după ce-oi muri, băieții și fetele mele s-or amesteca cu noroadele.”
În anul 2012 Marian Ghilea, alături de consătenii Macovei Vasile și Serghi Iulian Dan, ca cercetași în releu, au descoperit în rezervația floristică Răchitișu-Tătarca din sat 12 blocuri cu inscripții paleo-creștine cioplite din serpentin verde-brun și cenușiu. Cinci dintre ele au fost descifrate. Unul dintre ele are 55 de semne dacice și pe el găsim caractere latine și grecești. Trei blocuri au certificată datarea: august/ gustar, luni, miercuri, vineri, sâmbătă, datate 5, 7, 9. Mesajele patristice s-au incizat în greaca bizantină, latină și parțial în daco-română. Se confirmă astfel că limba română apare încă din secolul al VII-lea. Cuvintele daco-române sînt: Isus, Isuse, Hrestos, Unsul, Ioan, Basilin. Toate blocurile (tabulare, piramidale) conțin cruci monogramate și monograme. Pe una dintre pietre, Piatra Messias s-au găsit texte patristice ce sînt sculptural incizate cu incizii picturale rupestre. Șerpi „bot în bot”, cap de mamut, cap de sfinx (pe blocul Maranata). Numele celor trei ierarhi apare pe trei blocuri, în această ordine; Ioan Gură de Aur, Vasile cel Mare și Grigorie Teologul. Numai două pietre au scriere vizibilă și lizibilă, celelalte se pot descifra doar cu lupa. Scribii cu nume grecești erau monahi stîlpnici (pustnici pe vârf de munte și de stîncă). Și Emil Kaluzniacki, (profesor de slavistică la Cernăuți), considera că strămoșii huțulilor „au fost un popor de limbă română”.
Aducînd istoria mai aproape, pe culoarul Cernăuților venind dinspre pămînturile hoardei de aur, ori de la Crâm, prin Bugeac către Europa Centrală, oștile lui Batu Han conduse de un general al său Subudai (Sobotei) Baatur sau de oamenii acestuia, or fi trecut poate și pe meleagurile unde se află astăzi satul Benia. Date certe despre numărul huțulilor existenți în Bucovina apar în secolul al XVIII-lea, cînd s-a făcut recensămîntul populației (ținutul fiind anexat la Imperiul Habsburgic), specificîndu-se că dintre cele 14350 de familii existente la acea dată în Bucovina 1112 erau de huțuli. Casian-Gheorghe Balabașciuc (n. 7 mai 1957, în comuna Moldovița, inginer silvic și prozator, din regiunea Bucovina) scrie în volumul „Stranii povestiri huțule”: „Misterioși și discreți ca și locurile în care și-au ales adăpostul, huțulii rămân o etnie cu origini încă nedefinite. Oameni imprevizibili și adânci ca și pădurile în preajma cărora au supraviețuit, suspicioși și prudenți ca sălbăticiunile codrilor, ei nu-și cunosc istoria. Poate și din cauză că nu obișnuiesc să și-o scrie, fapt întâlnit și la vechii daci... Singura lege le-a fost Dumnezeu, așa cum L-au putut înțelege în sufletele lor răzvrătite și neînduplecate”.
Despre huțulii din satul Benia putem spune că au o viață lungă și sănătoasă. În acest moment cel mai bătrîn huțul din sat, Petru Ungurean are 91 de ani și e iute de picior cînd bate localitatea dintr-o parte în alta. Poate o va ajunge în etate pe Maria Cocerhan, care a plecat la Domnul anul trecut la 99 de ani și jumătate. Ei se ocupă în special cu creșterea vitelor și exploatarea lemnului. Acum ca și în trecut, terenul agricol puțin în zona de munte, a permis cultivarea cîtorva plante de trebuință în gospodărie; orzul, ovăzul și cartoful. Pe lîngă acestea erau utilizate și plantele din flora montană ca leacuri pentru om și animale sau consum. Culegerea ciupercilor și a fructelor de pădure a fost mereu o ocupație a huțulilor, ele erau uscate și folosite pe timp de iarnă. Tradițional la huțuli, mustul de merișoare era apreciat pentru calitățile sale nutritive și curative. Dulgheri și tîmplari, constructori de case renumiți, au ridicat știința prelucrării lemnului la rang de artă. În trecut, mobilierul din casa huțulă și multe dintre obiectele de uz gospodăresc erau confecționate chiar de către stăpînul casei, nevasta ocupîndu-se cu îngrijirea locuinței, pregătirea mîncării zilnice, țesutul pînzei și confecționarea veșmintelor de trebuință celor din familie. Masa, patul și laița erau mobilierul de bază în casa huțulă, ea însăși închegată din bîrne din molid și brad tăiate în miezul iernii pentru a avea o durabilitate mare. Dranița pentru acoperiș era de asemenea prelucrată din lemn de brad sau molid recoltat în anumite zile ale iernii, în corelare și cu fazele lunii (știută fiind influența acestor condiții în durabilitatea lemnului). Nu întâmplător dranița de pe vechile case huțule avea durabilitate de peste 50 de ani. Alegerea lemnului, a momentului tăierii și a modului de uscare erau atent urmărite și acest fapt ne surprinde și azi. Sănătatea bîrnelor din pereții caselor de peste 150 - 200 de ani a rămas intactă. Din casa huțulă nu lipsesc vasele din lemn, fie ele hîrdaie, budace, ciubere, cofe, butoiașe, bărbînțe sau untarnițe. Cofele erau cioplite din brad sau molid și se foloseau la păstrarea și prelucrarea laptelui, domeniu în care huțulii erau meșteri neîntrecuți. Laptele acru, huslinca huțulă, preparate din combinarea diferitelor sortimente de lapte de vacă și de oaie deosebit de nutritive și bune la gust le-au dus multă vreme faima prin comunitățile de la munte. Prelucrarea osului, cu deosebire a coarnelor de cerb este o îndeletnicire veche a huțulilor. Din această materie primă meșterii executau obiecte decorative, dar și utile, ca de exemplu poroșnețele (pentru păstrarea prafului de pușcă), solnițe sau nasturi pentru haine. Din casa huțulă tradițională nu lipseau roata de tors și războiul de țesut, cu ajutorul cărora se lucrau nu numai îmbrăcăminte pentru cei din familie ci și obiecte decorative și totodată utile: covoare, preșuri, lăicere sau ștergare. Lîna din gospodăria huțulă era prelucrată, femeile împleteau din ea ciorapi groși, pieptare, bluze sau mănuși. Simion Florea Marian (1847-1907, folclorist și etnograf român), ne povestește în cartea „Vrăji, farmece și desfaceri” și o altă față a huțulilor cum că erau și mari vrăjitori. În poveștile și amintirile bătrînilor huțuli erau evenimente legate de practici oculte. De magia neagră a huțulilor se leagă poveștile cu demoni, cu duhuri ale pădurilor, dar și practici cum ar fi influențarea destinului, legarea sau dezlegarea unor blesteme, luarea manei de la vite etc. De obicei cele care practicau magia erau femei bătrâne care în sat erau și doftoroaie, știau totul despre puterea tămăduitoare a plantelor. Cele mai temute erau vrăjile cu obiecte ce aparțineau celor trecuți dincolo de pragul acestei lumi, despre care se vorbea în lumea huțulă că nu pot fi desfăcute. Multe din vechile credințe și obiceiuri huțule s-au pierdut de-a lungul vremurilor, însă unele dintre acestea mai sunt păstrate și astăzi; încondeierea ouălor de Paști și datinile de Crăciun. Chiar și în prezent există tradiția încetinării bisericii, copii aduc la biserică în prima zi de Crăciun coronițe din cetină de brad, frumos ornamentate. Printre elementele naturii cu influențe benefice bradul era la loc de cinste. Din acest motiv multe dintre tradițiile și credințele huțulilor au la bază acest arbore, pe care și vechii daci îl considerau sacru. Bradul era mereu prezent la evenimentele majore din viață. La nuntă, poarta casei în care avea loc evenimentul era împodobită cu doi brazi decorați cu panglici colorate. Când mireasa era din sat străin, tinerii din satul mirelui barau drumul alaiului de nuntă cu un lanț din cetină de brad, cerînd vamă, obiceiul purta numele de „brama” (poarta). Vătăjeii călări își împodobeau caii cu cetină de brad. Cînd își construiau casele, huțulii împodobeau vîrful acoperișului cu brad ca semn al reușitei și al perenității. La exploatarea pădurii cei mai bătrîni fasonatori își cereau iertare bradului bătrîn pe care trebuiau să-l doboare. Acest obicei a rămas în versurile unui cântec; „Iartă-mă, frate molid/ Să-ți iau viața am venit...”.
Tot arbore cu puteri benefice era considerată și tisa, cîndva destul de frecvent găsită în munții Bucovinei. Din lemn de tisă huțulii își făceau cuie speciale pe care le băteau în talpa casei la ceremonia de sfințire a acesteia, pentru a proteja casa de rău. Cînd peste casa unui huțul se abătea vreo nenorocire sau unul dintre membrii familiei trebuia să plece la drum lung și primejdios, capul familiei se închina la cele patru colțuri ale odăii, se spunea că acolo stăteau divinitățile protectoare ale casei.
Credința că sufletele celor plecați în altă lume se întorc acasă de Paști și de Crăciun se manifestă în obiceiul de a pune pe pervazul ferestrei un pahar cu băutură, iar pe masă o strachină cu mîncare de post. În ajun de Crăciun, animalele din grajd erau îngrijite, hrănite și adăpate cu mare grijă, pentru ca abia după aceea membrii familiei să se adune la masă pentru a ajuna cu 12 feluri de mâncăruri de post. Colindătorii își începeau colindele abia după consumarea cinei și niciodată mai înainte de aceasta.
Despre modul în care huțulii și-au dobîndit pământurile mai povestesc și azi bătrînii. Þinuturile fiind preponderent împădurite exista o poruncă domnească ce permitea ca cei care lăzuiau pădurea să fie recunoscuți ca stăpîni pe terenul astfel obținut. Toată pădurea cîtă o puteau înconjura într-o zi de mers călare, făcînd semne de hotar cu toporul pe arbori, le revenea în stăpînire. Apoi în mijlocul acestor suprafețe deschideau cîte o tăietură în care își ridicau case și grajduri, iar cu lemnul din arborii doborîți își întemeiau gospodării în mijlocul pădurilor. Cu timpul lărgeau aceste ochiuri pentru a dobîndi terenuri agricole. Poate din cauza acestui obicei chiar și în zilele noastre huțulii obișnuiesc frecvent să-și mute discret îngrădirile în interiorul fondului forestier lărgindu-și astfel proprietățile. O altă tradiție păstrată pînă astăzi este creșterea cailor, huțulii avînd în prezent o rasă de cai omologată - rasa huțul. Rasa huțul este mică de înălțime, talia este pînă la 1,44 metri, principala sa caracteristică fiind forța și rezistența. Este un cal robust, tipul calului de munte, de aceea a fost folosit de armată pentru transportul alimentelor, al armamentului, muniției sau personalului. Este o rasă foarte rezistentă atît la condițiile de mediu, cît și la condițiile de hrană, la boli și la frig, pentru că aici temperaturile de iarnă ajung pînă la -30 de grade. În prima duminică din iulie, la herghelia Lucina din comuna Moldova-Sulița se desfășoară Festivalul Huțulilor.
Mai sunt multe de spus despre huțuli, ei rămîn aici pe aceste meleaguri bucovinene ca să-și ducă mai departe tradițiile. Localitățile locuite în prezent de huțuli sînt: Izvoarele Sucevei, Moldova-Sulița, Benia, Breaza de Sus, Breaza, Măgura, Lupcina, Costileva, Brodina, Brodina de Sus, Sadău, Zalomestra, Cununschi, Argel, Dămăcușa, Ciumârna, Iedu, Cârlibaba, Moldovița, Vatra Moldoviței, Ulma, Nisipitu și Paltin (în județul Suceava) și Bistra, Ruscova, Vișeu de Sus, Poienile de sub Munte (în județul Maramureș).

Cîteva cuvinte și expresii din Dicționarul Român-Huțul – Autori: Autori: Marian C. Ghilea, Nicolae Macovei, Matei Hutopilă, Gheorghe Salahura, Vasile Bireș (2000 de cuvinte, actualizat decembrie 2010) și Ghidul de Conversație Român-Huțul (Besidok vlochskiĭ – huțulschiĭ) de aceeași autori:
brad - ĭelețea, casă - ĥata, bunic - did, bunică - babca, Crăciun – Rîzdvo, Dumnezeu - Boĥ, pădure - lis, pământ – zemnĭa, sărbătoare – svĭeto, bună dimineața - dobreĭ ranoc, Hristos a Înviat! - Chrestos Oscres!, sunt huțul (huțulă) = ĭa huțul (huțulca), Crăciun binecuvîntat – Slevei Razdvo.

Am păstrat pentru final o frumoasă fotografie din albumul de familie al lui Marian cu bunicii lui. Este făcută chiar în ziua nunții lor, în anul 1938. Bunica Elisabeta Ursachi(1922-1997) și bunicul Mihai Ursachi(1913-1998) au trăit aproape toată viața în satul Benia (cu excepția celor cinci ani cît bunicul a fost în război și s-au mutat la Hotin, Cernăuți și Odessa). Au fost simpli agricultori, oameni curați care acum odihnesc în cimitirul din sat.