Alice Diana Boboc

Suntem făcuți din cioburi. Mai mici, mai mari, nu suntem toți la fel. Dar cioburile sunt cele care ne definesc. Și ne clădesc în ceea ce suntem acum. Diferiți de ceea și de cine am fost ieri. Și

(...) Cercuri hipnotizante. Amețitoare. Fără gust. Fără miros. Doar ude. Cercuri ude ca și cerul de deasupra lui. Ceruri suprapuse și înșirate pe rafturi pline de praf, cu pagini de abur. O mie de

În nemișcările lor, statuile respiră încât le cresc aripi În infinit Din pleoapa întredeschisă lacrima se prelinge Într-o altă zi în care oglinzile transformă imaginile în hârtie - Reflexii de

Văluri de valuri cad dincolo de tot ce este nevăzut - Cuprins în necuprins și uitat în amintire Este tot ce dispare din gând precum sunt șterse vitraliile. Flacăra așteaptă arzând tot ce nu a ars

Câteodată inocența devine suvenir - o proiecție în umbră, printre umbre stând pe fundul apei și privind în sus, spre cer cu pleoape ce nu-s altceva decât glugi trase peste ochi. Porți se înclină

Fum se ridică dintre coperți aruncate La capătul timpului Înfrângerea este cea mai ușoară cale de a trăi - Cocktail de pupile mărite de idei cu viață dublă În ispita unei reflectări pe cer a

Nisip este în tăcerea bufnițelor și furnici alunecă în zig-zag pe drumul spre dincolo - o călătorie între palme întredeschise spre zori a unui spirit suspendat între alfa și omega căci ușile se

...Și mergem împreună. Somnul amețitor nu lasă semne Creația obsesivă doar dragostea o poate avea Când Soarele stă prins adânc – din ce în ce mai adânc - Pentru prima dată în nemișcarea sa Ca

Foșnetul pielii - o umbră peste care cad norii într-un mănunchi de mișcări lente frunzele se ating cu săruturi unele peste altele printre stropi de rouă / de ploaie / de plâns printre șuvițe de

Învață-mă uitarea - dorință de șoaptă printre secunde învelește-mă și privește-mă dând visele la o parte de amintire Visele nu-s altceva decât oglinzi care nu se sparg ci doar curg în

Dincolo de mine este umbra - Își ramifică rădăcinile în ochii mei Și se lasă prinsă într-o cădere spre cer Spre noapte Spre întuneric Clipind cu bătăi de aripi de fluturi Ce

Când praful devine suflu de vânt, transcedem în noi. Întotdeauna în noi. Într-o nouă identitate a noastră. Și facem mereu aceleași greșeli într-o repetare continuă. Umbrele noastre cred că noi suntem

Când timpul își trage seva din rădăcini de ore Pulsează cu secunde printre vremuri tăcute Și își lasă amprenta pe umbre rotunde Îndreptându-se către contururi de minute plane Și se închide în

Fire de iarbă cresc pe frunze, iar fulgere cresc pe nori ca o avalanșă de gheață printre flăcări Uniformizate cu foarfeca precum un tufiș dintr-o grădină Iar în urma lor nu rămân nici măcar

Lasă-te pe spate întorcându-te în imaginea din oglindă când focul cuprinde flăcările în căușul lui din care se formează liniile vieții nu fii surprins de îndoieli și de întrebări doar găsește

Câți ochi nevăzuți sunt în cer din moment ce plouă cu lacrimi atât de dese și de mărunte... Și-i frig și noapte și-i tăcere de lacrimi - Se zbat în vânt contururi amorțite de pași ce

Fiecare o vede cu ochi diferiți și poate cu buzele disprețuitoare ale unui lung șir de nori în liniștea profundă a brizei dintr-o carte de rugăciuni - nu mai plouă, dar coline înalte închid

am luat lumânarea și am aprins istoria cerului și am devenit un obiect vechi - odată cu nașterea mea m-am transformat în așa ceva m-am desprins de corp în nenumărate forme și am invocat

Norii timpului trec peste zidurile istoriei - istoria n-are nuanțe, doar trecut ce a fost este desenat în alb și negru pentru privirile noastre colorat este doar prezentul prin ceață, printre

O sfidare rafinată a arhitecturii noastre recreează trecuturi naturale în care bântuie haotic realismul împrăștiindu-se notoriu și artificial zi de zi provocator în încercări ce

Când punem un picior înaintea celuilalt la infinit și ieșim din beznă doar ca să ne îndreptăm spre ea cu pași care ne reflectă corpul în oglinda pământului - nefiind si(n)guri dacă ne

Adu la viață tot ce se află dincolo de oglindă sfărâmă întunericul ce-l țin între palme rotește lumea și înconjoar-o cu lumină - las-o să crească în tablouri întoarse și transformă

Întunericul are ochii orbi Iar mișcarea ia forma aerului Din urmele pașilor nu rămâne decât foșnetul Într-un spațiu gol de culori și forme - * Întunericul mângâie pereții c-un

Acolo unde cuvântul rămâne tăcut și tot ce este nimic devine ideal suprem într-o armonie universală, când floarea de lotus se deschide în neființă prin perfecțiune, privirea-i răzbate