Maria Prochipiuc

Victor- admirația către un text exprimată în versuri e cel mai frumos comentariu pe care îl poți face unei poezii, obișnuiesc și eu mereu să fac acest lucru, să nu te întristezi mesajul a ajuns acolo unde trebuie iar versurile tale le consider o completare a poeziei mele. Nu trebuie să uiți că în vocabularul limbii române, nu există această urare pentru unii sau pentru alții șa că …

te-am gasit pe tarmul iubirii
albastre perle iti scoteai din inima
si le legai bratara durerilor
cand nu erai iubita

ti-am lasat scris pe buze unde ma gasesti
m-am dus sa sadesc o floare

te îmbrac în culori de mit
și-ți aștern pe chip geometrii nedefinite
strâng somnul în brațe
neprihănit sărutul
se revarsă ca o poveste fior

Răzvan- văd că ai punctat gânduri căzute - frumos spus de tine din coșul minții sau cine știe poate, a inimii plesnind în noapte, iubirea ajunsă sau poate trecută prin lacrimi violete, cuibărite dincolo de inimă, a petale de crizatemă, de frunze a dans de toamnă…

Dincolo de mine, da, întotdeauna vei fi și tu, iar dincolo de mare sunt doar ochii tăi, dincolo de țărm e un om ce-și uită poezia la marginea drumului, dincolo de zare e necunoscutul, din mine, din tine, din noi, dincolo de necunoscut e dorul, dorul de mine doar tu, de tine doar eu, de noi doar El. Eu nu am uitat începuturile mele aici, de asta te aștept să mai vii cu versuri și gânduri, cu cântec și mirare, cu tine și poezia din tine.

Nu văzusem textul pe pagina de texte, mă uitam la comentarii să văd cine, ce și cum a mai apărut, uneori de acolo prinzi pulsul site-ului, mai afli cine cu cine se comenteză, sau care poeme nu au nici o valoare, doar după titlul adică mai mult după concluzie și descoperi minuni, acum drept să spun nu concluzia comentariului m-a atras, ci titlul scrierii. Ce pot spune? E că am savurat cu multă placere textul tău fiindcă chiar, dacă nu am nivelul ușor ironizat de tine m-am regăsit acolo, prin acele nopți pierdute uneori când somnul nu mă prinde și citesc și eu pe unul pe altul. Da și ai dreptate și eu uneori mai fac dedicații și le numesc pompos- eseu, unii mult mai avansați în gândire le-au pus un alt tilu – eseu omagiar sau oamgial, nu mai știu dar oricum eseu este sigur. Ei mai scriu și gânduri, adică fac dragoste prin gânduri, dar mă opresc că nu asta am vrut eu să spun despre textul tău ci:

- scrierea curge frumos, lin ca un rău de câmpie;
- realitatea expusă nu e banală în scrierea aceasta;
- subiectul unul cât se poate de real, ca în toate scrierile tale,numai că aici ai rămas în realitatea pură;
- divagații de la subiect, care dau frumusețea scrieii;
- cursivitate și claritate.

Se scimbă la culoare? Și ce dacă voi continua eu, tu trebuie doar să vezi nuanța, îmi place acel albastru aruncat pe cer, pe cerul ochilor continui eu, iar punctul acela stingher nu mă îmiedică să te descopăr, chiar și în cele patru zări incolor desenate cu conturul oglinzii din vis. E versul tău lin și plin de duioșie. E versul tău plin de culoare și tristețe pe alocuri. Ești Tu!

Nu-mi asculta toamnele ce se preling râuri peste culoarea mărului pârguit, cum timpul vorbește singur peste existențele noastre, cum granitul acela se așează în alte culori, pe la tâmplele lăsate de izbeliște la trecerea anotimpului meu. Ele vorbesc singure, doar clocotul sângelui dă ritmul inimii la corborâri și urcări, uneori chiar și atunci când batem pasul pe loc în semn de așteptare a unei clipe ce stă ascunsă.

Nu-mi ascluta rădăcinile, nici zgomotul lor icnind spre treceri de adânc și ceruri, în vârfuri de ramuri sufletul meu se vrea a fi boboc, gândind de un timp la felul cum e să fii sămânță odrăslind rădăcini și muguri și floare, cum e să fii închisă de frica unei clipe.

Nu-mi ascult nici gândurile, când îngerul bătrân de mine îmi va închide porțile spre tine toamnă pârguită de mine, de timpul meu de toate ale mele întru rugăciunea iertării celor ce nu au putut fi spuse.

Asta este starea poemului tău,e starea ce mi-a determinat toate acestea, nu ți-am comentat versurile, dar ele mi-au deschis sufletul spre pătrunderea lor.

uite că mi-am întârziat timpul pentru a mă opri clipe și privesc spre ziua de ieri, ieri era un azi, am întâlnit culori cu gust de sunete și te-am surprins în nudul unei nașteri, fericit la ziua ce te îmbracă. Am ratat esențialul? Nu, tu ești cel ce faci dragoste cu pumnii încleștați a răzvrătire, cauți din când în când cu privirea piciorul mesei conturat sub fața albă scrobită, unde erau însăilați anii, unde ierburile se pregăteau de festin. Am venit și eu aici în pragul galeriei voastre și mă întreb loc pentru încă un suflet mai aveți? Să-ți fie plinul, plin, de prea plinurile zilei, ca spre seară să poți numără în surdină câte zile de nașteri mai sunt până la orizont.Asta pentru Adrian!

Poemul tău înrămează privirile spre suflete, desenezi portrete, pe firul vieții așezând cuvinte la margini de zile pentru bucuriea anotimpului ce se prelinge spre albul de dincolo de noi

Cosmine, ești spiritual cu silicoanele, eu vorbeam nu de sânul în sine, dar nici de sfârcul ce se așează în podul palmei, am pătruns dincolo, mă referea cumva la bătăile acelea uneori fremătând a iubire, alteori, a neliniști, te las să descifrezi singur. . ohoo imaginile tale sunt trecute dincolo de mine, nu mă pot împreuna cu ele. Mulțumesc de trecere!

ai încercat cu potera să-mi prinzi
un înțeles, de ce străin mi-e felul
și te-ai mirat, venind cu zăhărelul,
că-n loc de gudurat a mârâit cățelul
în timp ce spărgătorul de oglinzi
îți dedulcea cu râvnă băiețelul
să gâdile trotilul cu fitilul
prin praful subțiorilor de grinzi
fără ca tu vre-o veste ca să prinzi – da,te regăsesc ca întru începuturi, când eu te știam doar scriind epigramă și descopăr că de fapt începutul a avut o altă formă, mi-ai plăcut acolo, nu degeaba ți-am lăsat semn pentru versuri, știu că poți mai mult de, o epigramă, și aici te desopăr complicat, mai complicat decât înțelesul străin al versurilor, probabil de la țările calde ți se trage. Nu am de gând să fac analiză pe text. Te-am analizat încât mi-au crescut peri, încă nu au făcut pere dar…interesant! Mai vin! Am vrut să-ți dăruiesc o stea, dar când s-o culeg veniseră deja zorii, o păstrez pentru alte…

Vine un moment cand semnele își caută nodurile desenate pe inimi, doar zori cunosc semnul cocoșului venit dinspre undeva aiurea spre eu, eventual spre tine întru aducere-aminte, a unui anotimp plin de mult galben, de prea mult galben într-o pipăire de obraji. Mă uit în oglinda timpului să te descriu cuvinte, o fi de trădare, sau doar la margine de ceas, cînd cifrele se scurg secunde spre timpul ce vine. În cimitire trupurile deșirate ale ierbii descriu umbrele pașilor doar veniți fără întoarcere

Iata momentul la care un prieten s-a ales a salamandra fara foc.

A sosit timpul strigării, cerul în nemărginirea lui caută aripă de înger să deseneze un trandafir de albastru cu inimă de sensuri, căutând mereu noduri, a început să ningă dinspre cetatea cu nume de fată.

…

Iata momentul la care un prieten a ars in neprieten.
Secundele scrâșnesc, separă timp de timp, separă gesturi întru recunoașteri de inimi gândind un cântec pe simfonia a IIIa lui Brahms, mai ales că: da îmi place Brahms!

îți voi scrie doar despre…
cum toamna aceasta se prelinge culoare
dinspre mine se întorc zilele
într-un cântec nins
albastru
cu nunațele toamnei în galben
de verde arămiu
– o toamnă așezată pe frunza veșniciei de viță de vie strânsă culoareîn bobul de roșu al jertfei. Galbenul - culoarea veșniciei cu nuanțe de verde pal cu nervurile așezate precum zilele în calendar, descriu fumuseți nemuritoare ale unor versuriulor nuanțate pe portativul iubirii.

orice călătorie trebuie începută din burta nopții stelele își fac toaleta în șinele de cale ferată - o imagine deosebită, un început de călătorie spre cine știe unde, acolo în noapte doar umbrele se preumblă, trecătoare suprapuse peste măști a unor iluzii trecătoare și ele precum e viața.

se adună chipuri voci gesturi zâmbete le prind în album
pun etichete mâzgălite în grabă
păstrez lacrimile celor doi copii suspinând după mama lor
respirăm în același timp – viața fiecăruia dintre noi un album de imagini, mai mult sau mai puțin pline de culoare, mai mult sau mai puțin curățate de fulgerul lacrimilor ca o jertfă prinsă în suspinul mamei pentru pruncii ei. Zilele precum mersul trenurilor cu poveștile și amintirile lor, uneori pelicula capătă alte nuanțe, dar soarele se va naște în fiecare dimineață în culorile sufletului nostru. A fost poate când din întâmplare ne-am aflat la margine de cuvinte, când dintr-o întâmplare cuvintele au muțit fără a putea să vorbească, a fost poate așa cum ne-am dorit…

Am văzut titlul poemului tău am zis că mă opresc asupra lui, dar vezi nu întotdeauna timpurile sunt după vrerea noastră. Voi porni de la imagine, am încercat să nu-mi cobor privirea spre versuri, vreau să încerc descifrarea imaginii pentru a o putea descoperi apoi în versuri. Voi porni dinspre centru spre margini. Da, două păsări întoarse cu susu în jos sau invers, probabil tocmai de aici trebuie să încep descifrarea, par două păsări a căror zbor a fost frânt sau poate două păsări care s-au legat pentru a nu se despărți nici măcar dincolo de mormânt. Culori picaso, așezate în chipul celor două păsări, pentru mine reprezentând zilele petrecute împreună, au fost frumoase fiindcă nici o umbă de tristețe nu se descifrează. Doar un lucru mă deranjează diferența dintre cei doi - o fi de idei, intelectuale, sau e ceva sentimental? Aici mai trebuie să cercetez. Cred cu siguranță, că pasărea redusă la jumătate nu poate fi altul decât poetul, dar inima lui e atât de mare încât ajunge la înălțimea celuilalt, desprind o inimă pe trei sferturi, descifrez o cifră desenată de inimă, cealaltă parte a inimii e undeva dincolo, de fapt acest trei reprezintă continuarea inimii celuilalt în tine. Da, poate cel mai frumos lucru e că tu reprezinți cu toată ființa cifra șase, ești în cerc, care înseamnă perfecțiunea. E adevărat sau nu descifrez un număr 36, îi pot da diverse semnificații, dar mă opresc aici. Sper să-mi rămână cuvinte și pentru versuri.


am pierdut timpul într-o oglindă spartă
câte un an pentru fiecare ciob
la cincisprezece credeam că pot zbura
întotdeauna cu ferestrele deschise
până la douăzeci s-au închis vitralii fără plumb
retezându-mi aripile – da frumos, culorile le comparasem cu zilele, tu spui frumos cioburi, da, mă minunez, apoi aripile pe care le descifrasem formate de inimă și cifra șase au fost retezate doar pentru a se putea reface sub chipul cifrei trei, care înseamnă trinitate si a cercului de la șase. Versul: o piatră numărul 36 nu are ce căuta acolo, acest vers este spus de vizual. Aș schimba si tilul, se pierde toată frumusețea vizuală acolo. Propun: timpul dintr-o oglindă spartă.

Am văzut titlul poemului tău am zis că mă opresc asupra lui, dar vezi nu întotdeauna timpurile sunt după vrerea noastră. Voi porni de la imagine, am încercat să nu-mi cobor privirea spre versuri, vreau să încerc descifrarea imaginii pentru a o putea descoperi apoi în versuri. Voi porni dinspre centru spre margini. Da, două păsări întoarse cu susu în jos sau invers, probabil tocmai de aici trebuie să încep descifrarea, par două păsări a căror zbor a fost frânt sau poate două păsări care s-au legat pentru a nu se despărți nici măcar dincolo de mormânt. Culori picaso, așezate în chipul celor două păsări, pentru mine reprezentând zilele petrecute împreună, au fost frumoase fiindcă nici o umbă de tristețe nu se descifrează. Doar un lucru mă deranjează diferența dintre cei doi - o fi de idei, intelectuale, sau e ceva sentimental? Aici mai trebuie să cercetez. Cred cu siguranță, că pasărea redusă la jumătate nu poate fi altul decât poetul, dar inima lui e atât de mare încât ajunge la înălțimea celuilalt, desprind o inimă pe trei sferturi, descifrez o cifră desenată de inimă, cealaltă parte a inimii e undeva dincolo, de fapt acest trei reprezintă continuarea inimii celuilalt în tine. Da, poate cel mai frumos lucru e că tu reprezinți cu toată ființa cifra șase, ești în cerc, care înseamnă perfecțiunea. E adevărat sau nu descifrez un număr 36, îi pot da diverse semnificații, dar mă opresc aici. Sper să-mi rămână cuvinte și pentru versuri.


am pierdut timpul într-o oglindă spartă
câte un an pentru fiecare ciob
la cincisprezece credeam că pot zbura
întotdeauna cu ferestrele deschise
până la douăzeci s-au închis vitralii fără plumb
retezându-mi aripile – da frumos, culorile le comparasem cu zilele, tu spui frumos cioburi, da, mă minunez, apoi aripile pe care le descifrasem formate de inimă și cifra șase au fost retezate doar pentru a se putea reface sub chipul cifrei trei, care înseamnă trinitate si a cercului de la șase. Versul: o piatră numărul 36 nu are ce căuta acolo, acest vers este spus de vizual. Aș schimba si tilul, se pierde toată frumusețea vizuală acolo. Propun: timpul dintr-o oglindă spartă.

în față
se ridica un soare roșiatic și cețos
în spate
multele poveri pe care noaptea
le-a luat de prin oraș - prevăd aici o dimineață de toamnă când soare capătă culoarea pădurii, e ca o jertfă adusă luminii, o imagine indeită: un soare roșiatic și cețos. În serile de vara cand se prevede… a ploaie, cerul e roșiatic și soarele capătă culoare, răsfrângându-se peste lume.


pe gulerul paltonului s-a întâlnit
parfumul tău cu frigul dimineții
amestecându-se ca două mirodenii
într-un panaceu – deja e iarnă aici, mă prinde înfrigurarea, dar nu de frigul de afară, ci de mirosul acela de mirodenii într-un panaceu, e o trecere ușoară dinspre un anotimp spre altul, dinspre o stare spre alta, dispre noi spre ceilalți.

prinse-n mănuși
cuvintele au început să-și doarmă
odihna nerostirii – Aș considera aceste trei versuri un sublim micropoem, un fel de haku numindu-l Iarna. Nu numai pentru aceste versuri, dar si pentru imaginilor pe care le-am văzut cu ochiul sufletului toată admirația!

doamne uneori am impresia că în loc de sânge
îmi curge prin vene suc de rodii
și ție doamne îți plac rodiile – dialogul acesta poetic dă o frumusețe deosebită versului, găsesc pe poeta Silvia Caloianu într-o stare nostalgică, într-o căutare poate a sinelui: te urmăream aseară prin biblii / pasionată / cu sufletul. Imagini deosebite răsfrânse peste visuri imaginate real: am dormit în mansardă / cu luna tremurându-mi de frig pe buze. Te-am tot citit, unori prea complicată, alteori plină de o multitudine de imagini, dar azi te găsesc altfel decât ieri, sau poate altfel decât mâine, cochetând cu versul simplu mai puțin întortocheat de metafore, îți șade bine în el, e un veșmânt vaporos care lasă să se vadă cu multă ușurință esența.

si-am zis verde cui ma lasi?
toamna-mi bantuie sub pasi
cu tot galbenul din ea
toamna sapa-n carnea mea
si o simt Doamne cum sapa
ca un sange ca o apa
ca o pasare zaluda
imi despoaie piele cruda
si tot cerul de matase
de-i simt galbenul in oase
cum ma sfasie cu ghiara
si cu dintii rosii fiara – frumoasă rapsodie de toamnă, să încep cu o propunere, poate ar suna mai bine versul - si o simt Doamne cum sapa aș zice: si o simt Doamne cum mai/mă sapa. Iar la versul: imi despoaie piele cruda; aș propune: imi despoaie pielea cruda. Un poem plin de frumusețea toamnei, de nostalgia clipelor ce au trecut, dar încă le simți cu toată puterea. Oare ar fi prea mult dacă aș numi acest poem o toamnă romanțată? E vocea frunzelor în cădere spre oglinda cerului, e cântecul culorilor așzat pe portativul curcubeului. E transformarea dincolo de legile firii. Frumos te-ai descris poete, în toamna aceasta plină de durerea frumuseților…

duc frâul sărăcit de ghinturi, spre un val
din cele care curg pe ochii morți de pești
și-n tropotul ascuns, al cailor, cumva-l
țin brumelor străin, departe cât ne ești, - cum adică sărăcit de ghinturi? acum depinde la care, sau către ce ar trebui să mă îndrept eu, m-am dus spre arme, recunosc nu prea am multe cunoștințe, dar știu că rolul lor este de a…țintă spre nicunde, spre val, ce e val ca valul trece, doar tropotul cailor prinde mișcarea mai departe de unde ne ești, mai departe de unde suntem, dar nu mai departe de tine

din cornier îmi fac ostrețe, pe grumaz
și din ferestre răni, de fier-beton cu zid
pe care urcă-ncet noi herghelii, de az\'
până-n alt ieri, prin miezuri ce ne-nchid,- da, din cornier ostrețe, de cât o fi cornierul de îți poți face așa ceva?, se vede că e o izolare totală a ființei dincolo de tine, îți construiești o închisoare, te izolezi, fiindcă dinspre nu mai este nimic, poate doar dezamăgiri ale unor timpuri care erau oricum cusute cu miezuri fără înveliș. Chiar și fereastra care are deschidere spre libertatea gândului a firii e aici la tine durere, durere a hergheliilor ce vor trece așa cum au trecut mereu.


bat zemuri, într-un chivot, cu potop de șei
ce ni-s și frunzele, prefaceri de omizi,
de limbul lor atârnă fructe moi, și ce-i
mai putred ca-ntomnirea-n arbori când ucizi, - totul e aici într-o stare de trecere, de refacere, dar mai putin de înmugurire, chiar dacă e toamnă, să punem toate acestea pe toamna aceasta, așa ca să ne ascundem de noi. Versul: mai putred ca-ntomnirea-n arbori când ucizi, îl pot considera esența poemului. Să fie doar toamna de vină? Am descoperit un Daniel poet plin de tristețe, de tristețea toamnelor, a timpurilor ce mângâie uneori cu durere, alteori cu neștiința zilei de mâine. Poate în următoarea poezie reușești să scapi de corniere și de ferestre și de…

coboară ceața pe metropole vegetale
ce e mai nou pe lume e în pântec
se-ntorc rupând din pâini la subsuoară
grei săpătorii de canale – cotidianul adus în aceste versuri demonstrează harul poetului de a ne dimensiona spațiul atât pe orizontală cât și pe verticală. Autorul poartă în inima sa o ofrandă pe care de ce le mai multe ori o desăvârșește pe hârtie. Hârtia sub penița sigură a poetului se înduioșează. Autorul este ancorat în diversitatea cotidiană ca un clarvăzător: oricare dintre ei suntem cu toții / conducte vii de gaz de apă și de cablu / nu cerem dacât pâine și cazmale / și peste tot purtăm istoria-n ansamblu. Exprimarea este directă uneori poate ostentativă: mor purtătorii ei cu găuri subsuoară / cu unghiile-n inimi scociorând / o, veșnic se întâmplă a nu se înțelege / cutremurul de limbă izbită în pământ.

copiii
florilor de cântec în seara asta au să tacă
împrejurul eclipsei din suflet
petalele tale
cuvinte îmbrățișate înserare - versul se scalda în metafore bine așezate pe muzica versului, pe o muzică șoptită, violată de ziua ce trebuie să vină, într-o plăcere dincolo de fire: și nici durere nu am simțit / și nici regret. Masculinul din tine violat? Sau cine știe, poate doar un sentiment fiindcă : niciodată nu reușesc / câinele preferat al scării noastre își vâră / botul negru în toc / și mușcă în gol până când / xidarea îi scutură dinții îngălbeniți. Imagini deosebite, care îți pune mintea să vizioneze flashuri:îți despletești dorul ca și cum / ai despleti cocul unei statui / ești / goliciune acoperită de păr / sau țurțure de gheață scurs din lacrima / unui porumbel. Pleci de aici cu un sentiment plăcut, doar ultimele două versuri mă lasa puțin, dar în vis e posibil orice…

iubește-mă tu și uneori du-mă în munți
ei sunt în verde înalt ca o toamnă fără sfârșit
acolo îți voi prinde arămiu de glezne
să te rostogolești peste inima mea
și să nu mai cazi – acest verde înalt e poate cel mai frumos lucru care i se poate întâmpla toamnei să treacă printr-o multitudine de culori dar păstrând esența de la care a pornit. Un poem de dragoste și totuși o dezintegrare a cuplului. Tu pășești pe o linie franta, aici e totul - o geometrie a cuplului care sfideaza regulile într-o amiaza cu seceta