Maria Prochipiuc

Din literele ultragiate
de sonorități inegale
mi-am impus alfabetul firii
decorat cu limbile gândirii - Poemului acesta ar trebui să-i fac o radiografie a versului, e multă consistență adunată într-un singur poem, e prea multă materie din care se construiesc imagini. Hai să încercăm, cine știe ce voi reuși eu, dar simt această nevoie,fiindcă mi-aș dori să-l rescriu eu. Literele ce mereu suferă fiindcă sunt folosite în cuvinte care pot ucide, se simt de cele mai multe ori jignite, au o suferință a lor, nu întâmplător este folosit cuvântul limbile, subtil , fiindcă mă pot gândi la diverse interpretări a literelor în alte limbi, de asta apare și gândirii. De fapt luate în ansamblu aceste versuri încep să-mi descrie o anumită persoană și de ce nu un atoportret?

un maidanez mă mușcă
de glezna vâscoasă
sângele revoltat se cuibărește în consoane
ruginite de sunete zgrunțuroase- ființa așa cum este ea nu poate rămâne pură, mereu în drumul spre viață va întâlni sunete zgrunțuroase, care nici nu ar fi fost sesizate dacă nu apărea acel maidanez, ce nu poate să privească frumusețea creației și atunci o ,,violează’’ îi transformă starea, poate în răzbunare sau poate în neputință și de ce nu în iertare, depinde cât de mult se va cuibări sângele în consoane și mai ales cât de revoltate vor fi sunetele. Mușcătură e făcută de un maidanez, poate sub chipul acestuia se ascunde cineva căruia nu dorești să-i dai numele, fiindcă oricum e fără stăpân e de fapt un vagabond. Pot numi un fel de încercare a vieții. Încă o sesizare, mușcătura nu este oriunde, ci în partea cea mai sensibilă a piciorului, să fie vorba oare de verticalitate?

un bivol îmi tasează iarba epidermei
și își înfige coarnele în coaja moleculelor- versurile mi le-am pregătit așa cum le-am simțit eu- omul, ființa cea mai rezistentă, dar și cea mai plăpândă, nu este lăsată în pace, poate doresc mai mulți să guste din acele lucruri, acea tasare e un fel de sugrumare, care ar însemna cu totul altceva, încerc să decriptez.

Mă opresc, ăsta e stilul meu, las să văd și eu ce mai spun alții, pentru mine un poem de excepție aș dori să fie pus undeva la loc de cinste.

Sub un anumit unghi al spațiului reușești o îmbinare a aducerii aminte cu realitatea, realitate ce pare luată uneori doar din stările de halucinație… sunt cuvinte care doar sugestionează un anumit lucru sau chiar o stare, deplasând accentul nu pe esențialul poemului ci mai ales spre ceea ce nu e atât de important: supunere de-a ocoli epava
durerilor din râsul de paiață

– apare un decalaj între partea de început și cea de final, ce începe să-ți fie specifică

O stare între a fi și a nu mai fi, miza este destul de mare, e un fel de tensiune a poetului care uneori e greu dea fi oprită, oricât de mare este tensiunea, spontaneitatea imaginativa își joacă rolul cu desăvârșire, formulează versuri, inventează cuvinte, tocmai pentru a exprima autenticitatea trăirii, să nu te îngrijorezi, nu mă poate opri nimeni din acest pelerinaj prin stările tale, poate numai tu înțelegi de ce, fiindcă mi se potrivesc uneori de minune, parcă îmi sunt dedicate…

A ieși din formulă și din convenție nu stă la îndemâna oricui. Orice poem are un punct de plecare, mereu o stare, mereu alte veșminte chiar dacă sub ele se află același trup, care simte, suferă, se mai bucură din când în când , dar nu uită să spere. Sonetele tale poartă azi mai altfel decât ieri veșmintele unei anumite stări: atunci când privești neputincios și nu poți face nimic, oricât ai vrea să-i dai altă formă hainei, croiala nu-ți mai permite…

Încerc să dau și eu un răspuns aici, fiindcă poemul acesta avea în el doar câteva însemne specifice că ar fi o dedicație. Poemul s-a vrut și se vrea să fie de sine stătător, să nu fie personalizat, decât prin anumite subtilități.

Adrian Munteanu - locul e oriunde, dar un cuvânt în plus, spus pe lângă o specificație referitoare la text se poate face, ce e interesant pentru mine după ce am citit toate comentariile e faptul că aproape toți ați simțit acest poem ca pe un poem de dragoste, tu îi spui mult mai deosebi: cântec

Dana Ștefan – eu mă simt cu adevărat prizonierul cuvintelor și îmi place enorm să fiu, ai intuit atât de frumos tocmai ceea ce era specific din poem pentru omul Diviza și nu numai pentru el, ci pentru cei ce sunt dincolo de Prut, ai înțeles semnificația bărcuțelor, cei ce acum câteva lunii puteau veni liberi la prieteni și rude, azi au nevoie de vize… desigur că versurile din final vor dispărea, era un fel de recunoaștere pentru Ion Diviza, sunt versuri care îi aparțin, le-am folosit tocmai pentru a duce cititorul spre alte interpretări și se pare că am reușit.

Florin Caragiu - aprecierea ta contează foarte mult pentru mine, fiindcă tu ești un cunoscător al spațiului de dincolo de cuvinte, ai trecut frumos prin poem cu interpretări deosebite, unele mă încântă, că am reușit așa ceva, ai subliniat cam tot ce am vrut eu să se înțeleagă din acest poem.

Răzvan Răchieriu- tu mă citește cu sufletul, mă citești cum nu mă cunosc eu și mă bucur că ai primit poemul tot așa de sine stătător și dacă cuvintele din poem te-au făcut prizonierul lor, nu știu ce să zic, mie îmi place să fiu prizonierul, dar să am libertatea să le exprim cum simt.

Constantin Codreanu- mulțumesc de oprire, îm place cum ai spus despre pahare… e ca un fel de mormânt al timpului, iar dunele - poeme scrise la umbra potecilor.

Maria Gold și Mahmoud Djamal - voi sunteți stric la subiect, Maria când poezia curge de prin portbagaj, ca deh cineva nu închisese bine.. porți poezia chiar și aici în acest comentariu

Vasile Mihalache - Ai folosit un cuvânt foarte mare pentru mine, că poemul acesta ar fi realizat artistic, așa mi se întâmplă de câte ori țin foarte mult la un poem, am iubit poemul încă din feșe și mă bucur că și voi l-ați simțit. Am schimbat acolo: cufundați în jocurile… iar referitor la unele care spui că nu ar fi trebuit, le voi judeca pe parcurs… Despre final am spus mai sus, în momentul când voi selecta textul, acele versuri italice nu vor mai fi, au fost doar un fel de recunoaștere pentru poetul Diviza. Mulțumesc și pentru catalogarea autorului acestor versuri.

să mergi pe linia orizontului cu bocancii
pe umăr desculț de griji - interesantă imaginea de aici , ți se descrie la linia orizontul conturul unei ființe ce pare transparentă , doar bocancii apar vizibili, tocmai pentru a ne stimula văzul și a înțelege sensurile.

e de-ajuns să parcurgi o înserare
și ea ți se va părea veșnică
atât se va mula pe spinarea ta drumul
încât vei crede că tu îl porți pe el - totul se confruntă în cuvânt, în modul lui de abordare sau poate în felul lui de exprimare, veșnicia înserării e în funcție de modul în care fiecare înțelege acest lucru e un fel de sincronizare cu ritmul fiecărui cititor cu pulsul autoarei pe care trebuie să-l simți la citirea poemului.

Un poem deosebit cu ce te transfer din vis în real și invers.

Încerc să-i dau sens de elegie așa cum titlul definește acest poem, e cuprins de melancolie, dar o melancolică nu tristă, finalul are un fel de speranță, dar ce e foarte important e că, este un poem cu adevărat. E o poezie plină de sensuri, schimbă mereu tonul de la vers la vers. Vocea interioară poate fi auzită, mai ales in versul: Îți era dor, nu? E și un fel de invitație în a pătrunde dincolo de cuvinte

Mulțumesc și eu tuturor celor ce mai cred în această formă de exprimare și fac popas pe aici, m-am oprit și eu aici să dau un răspuns la o întrebare ce fusese pusă în comentarii, dar... rămân doar cu… era ceva legat de acest paragraf:

Omul și poetul Sorin Olariu este fermecator atăt … cât și în epigramă, benefiază și de daruri naturale pe care le valorifică din plin - acel fermecător era de subînțeles (cuvintele aceste sunt spuse și de altcineva, acel cineva se referea la frumusețea fizică, eu doar am încercat să incit)…

Lucretia, multumesc pentru atentionarea lui ,,i\'\', asa se intampla cand scrii de undeva de unde nu ai nici diacritice si tastatura merge prost. Am corectat, ma bucur ca ai receptat poemul ca de sine statator, mai mult nu am a spune, decat ca multumesc de trecere.

la ora aceasta din noapte cand somnul nu a vrut sa ma prinda , uite iti citesc acest vas parca cantat pe o melodie, doar de mine stiuta, e cantecul inimii care de prea mult plin totul devine irealitare> lumanare, tunel, moarte, tarana... o stare halucinanta... pe cantecul rotilor de tren?

Un poem marca? – unei realități, altfel de cum știu eu poezia și poetul, altfel spus : omul și lumea în care trăiește. Lumina pătrunde printre versuri oblic , tocmai pentru a scoate în evidență anumite aspecte, chiar și iubirea așteaptă la prima tarabă. E așa ca un fel de poveste versuită, un moment al zilei și unde poate intra orice cititor fiindcă niciodată nu este umbră, iar când cel ce citește își deschide inima florile se prefac în mireseme deosebite.

E interesant ce vrei sa afli de la cititori, dar uite azi nu sunt dispusa de a visa sau de-mi pune mintea la treaba, aștept continuarea ta, ce pot spune e că până aici este o scriere bună, se poate citi fără opriri, fără să te împiedici în dialog, totul curge frumos. Aștept continuare. Totul este dozat, atât dialogul căt și partea naratorie.

Poetul e cel ce mereu își așează sufletul drept obol pe altarul poeziei, poetul nu-și uită niciodată credința, el este un luptător nu numai a cuvintelor ce uneori le răstignește în versuri pentru ca, cititorul să primească de acolo un dram de iubire. Pentru tine autorului, important e să nu uiți că sunt oameni care poartă pe umerii lor anumite griji ale lumii și nu mai au timp să se apropie de suflet, au făcut cândva lucrul acesta, fiindcă atunci erau la început de drum și aveau poate nevoie de o confirmare… tu poetule ai încă puterea să-ți pleci fruntea în fața poezie, dar mai ales a cuvântului pentru care eu am un respect deosebit, nu întâmplător regăsesc aici în acest poem, zborul: mă umbreau nevolnice aripe. Sonetele tale le mai simt ca pe niste naufragii ale sufletului: mă iau cu patul care-n zori pierdute / e un sicriu plutind peste oraș… nu mă opresc, așa că atât cât timpul îmi permite voi poposi…

Uite că nu pot trece fără să mă opresc aici, fiindcă unele din aceste stări le-am trăit pe propria piele și apoi dacă există credință adevărată pentru poezie, nu se poate ca totul să treacă pe lângă tine așa ca vântul. Fac parte din generația ta și nu mă poate opri nimeni să nu te citesc, e felul meu de a fi, am poeții pe care ii port în suflet cu adevărat și atunci la început, dar și acum, eu nu mă schimb, rămân la fel și apoi beneficiez de iubirea universală, așa că… voi fi aici de câte ori simte sufletul meu că trebuie să las semn. În poemul tău există prăbușiri, dar nu de idealuri, ci e vorba de prăbușirea ființei, e aici o curățenie a firii, iar forma aceasta de exprimare îți șade la dispoziție. Tu ești cel ce porți în fiecare poem o altă haină, un alt sentiment, ce nu se schimbă e doar omul – poet!

mă simt furnica ce străbate calea
și-mi place să-mi împlinesc al minții gol,
și doar aici în staul de cuvinte,
te regăsesc mereu la fel,
dar în veșminte noi!

așa mă văd eu pe aici prin poemul acesta plin de frumusețe, cred că o să mi se ridice coloane infinite, pe care unii iubitori ai frumosului vor spirala sonetele într-o legătură perfectă a cerului cu umanul.

Poemul acesta mi-a vorbit într-un fel anume, un fel de plângere a sufletului, un fel de bucurie a cuvântului ce se poate prelinge Ardumaș da surda lumii, cred sigur că are multe trimiteri, dar eu voi lua de aici doar ce-mi face sufletul să vibreze e ca un fel de povestea vorbei spusa în diverse feluri, un fel de trecere a descântecului în versuri lungi: nouă ierburi sunete le ascund în pâinea nopții, uneori sensul este criptat sub cuvinte. Interesant foarte interesant!

Propunere:

îmi aștern buzele
în palme ce-mi rostesc
ademenirea

surâd și strâng în pumn
mirificul buchet

se-ntinde arcul din sprâncene
țintește sânul dezgolit
oprește mersul
doar o vreme
de început
fără sfârșit.

Nu-mi lua libertatea comentariilor, fiindcă sunt poeme de care nu mă pot desprinde așa cu una cu două și dacă nu las un semn simt că ceva din mine se destramă aiurea, mai bine să las sufletul meu întreg aici decât zdrențuit! Mila e ceva ce ar spune unii - inventată, dar tu reușești să o strecori ușor și ironic, nădejdea e la capătul orizontului, versul tău mă transpune mereu pe o nouă axă, e așa cum ai merge cu barca și calurile fiind zbuciumate, ești într-o continuă pendulare. Fiorul nădejdii de sus dă poemului o sclipire de bucurie ceea ce mă bucură și pe mine.

ultima dată
nu mi-ai luat portofelul
m-am regăsit slobod
și fără nădejde

Iubiri de suflete sub mireasma grădinii la umbra stelelor și mireasma picăturilor de lună, acolo unde te poți lăsa furat fără a pune condiții, iar când se întâmplă că nu-ți mai simți liniștea inimii te întrebi de ce. Fosta iubită e până atunci când în pragul viselor o umbră ușor descifrabilă te întreabă: aici ești? Un semn lăsat de citire nu de pătrundere a poemului. Te voi căuta în poeme!

Cum versul meu e alb, nu știu sub ce formă să vin cu o urare colectivă și poate la separeu ar fi mai indicat. Nu am nimic preconceput, dar nici stilat pe patru versuri, alții reușesc chiar și în două să spună ce au de spus, eu doar…
Laurențiu, fiindcă azi te aflu pe aici, și după cum spui cu atâtea reședințe transcontinentale e greu să te prindă omul, îți spun că slujirea cuvântului e meseria cea mai de preț. Sper să-mi primești urarea cu sufletul deschis, că după cum ești plecat…chiar foarte mult plecat…poate prinzi acel: la mulți ani din partea altei plecate…doar cu mintea!
Domnule Ion Diviza se pare că dumneata ai uitat să-ți mai pui viza și doar când mai seacă Prutul reușești să intrie în agonie, dar cum vorba lungă e sărăcia omului, constat cu tristețe că vezi doar bârna din ochiul altuia, ia fă-te mata pe aici, că nu degeaba vin eu acu să-ți spun că luptătorilor le stă bine doar în lupte și nu pe margine, doar cu privirea. Și ca să fiu în ton cu evenimentul îți spun un: Laaaaaaaaa multe epigrameeeeee!

Sorine, ție nu-ți spun nimic, las cuvântul pe mai târziu…