Din patul ca rădvanul unei clipe

Poetul e cel ce mereu își așează sufletul drept obol pe altarul poeziei, poetul nu-și uită niciodată credința, el este un luptător nu numai a cuvintelor ce uneori le răstignește în versuri pentru ca, cititorul să primească de acolo un dram de iubire. Pentru tine autorului, important e să nu uiți că sunt oameni care poartă pe umerii lor anumite griji ale lumii și nu mai au timp să se apropie de suflet, au făcut cândva lucrul acesta, fiindcă atunci erau la început de drum și aveau poate nevoie de o confirmare… tu poetule ai încă puterea să-ți pleci fruntea în fața poezie, dar mai ales a cuvântului pentru care eu am un respect deosebit, nu întâmplător regăsesc aici în acest poem, zborul: mă umbreau nevolnice aripe. Sonetele tale le mai simt ca pe niste naufragii ale sufletului: mă iau cu patul care-n zori pierdute / e un sicriu plutind peste oraș… nu mă opresc, așa că atât cât timpul îmi permite voi poposi…