Maria Prochipiuc

Am promis steluța și am dat trimite comentariul înainte de a bifa. Să ne auzim întru poezie și cuvântul să ne vorbească și să ne silabisească tot ceea ce poate ascunde!

Un poem bine construit, cu ruperi pentru a da o notă gravă versului. Imagini deosebite: cea cu pepenele, melodie curgând sub piele... Asocierea stâncii aride cu Dumnezeu e poate contrastul sau poate o asociere, fiecare înțelege ce vrea. Poemul vorbește de la sine. Uneori dacă ești pregătit poți asculta glasul poeziei, important e să te apropii cu inima nu numai cu mintea . Pe lângă toate acestea poezia mai trebuie și simțită. Îmi place ultimul vers, e toată esența aici.

Am citit mai multe poeme din pagina ta m-am oprit în mod deosebit la acesta, o steluță să slipească pentru încurajare. Succes pe mai departe!

Doru Doru(lui)ian- referitor la chipul îngerului din icoane, nu pot comenta, dar dacă vrei referiror la titlu, e cu totul altceva, citisem undeva mai demult că așa ar fi fost numit Ioan Botezătorul, nu știu a spune prea multe ca răspuns la comentariul tău, doar că, fiecare literă așezată aici e iubirea adunată în decursul timpului, iar cel ce o primește sunt sigură că se simte împlinit. Fiecare cuvânt poartă în el o lume întreagă.

Iolanda – în decursul timpului am învățat că nici măcar obsedat de credință să nu fiu, obsesia e ca o boală, așa că referitor la Salomeea... Ioan Botezătorul poate fi un model de răbdare și înțelepciune, de iubire și jertfelnicie... E interesant ceea ce îmi spui referitor la piesă( referitor la a afla mai multe despre ceea ce îmi spui poate mă contactez pe email, aș vrea să aflu mai multe) Cum sunt sau nu primite poemele acestea, nu vreau să spun că nu mă interesează, dar în decursul timpului am învățat un lucru, dacă un singur cititor rezonează cu ceea ce am scris e foarte bine.

În acel ieri este toată esența a ceea ce urmează, fiindcă eu cred că abia după ce citești primul cuvânt curiozitatea te trmite mai departe... mă oprec fiindcă nu vreau să duc \"povestea\" dincolo de \"poveste\". Mulțumesc!

Călin - aducerea cuvântului evangheliei acum și aici este pentru mine și o bucurie dar și o întristare, am fost departe de cele spuse de tine, poate de asta m-am manifestat aici cu aceste versuri ale mele, directe și fără înflorituri, fiindcă cuvântul oricât de simplu este spus îi poți găsi interpretări. Mulțumesc!

Liviu - Ioan,

Mulțumesc de oprire, chiar îmi doream să-l citească cineva, prinsă de toate ale zilei, parcă nu mă simțeam împlintă, dacă nu scriam ceva, e poate momentul cel mai dramatic al acestei ,,istorii,,. Am încercat pe cât posibil fără metaforă să redau ceea ce a fost, o realitate care are trmiteri spre multe alte lucruri dramatice ce se întâmplă în lume azi, ce ne înfioară, dar nu putem face nimic, aici e cu totul altceva, cred eu...

Momente si momente, sarbatoare de sarbatoare, poem langa poem, adunate si poate reasezate asa cum numai cel ce stie a da cuvantului sensuri peste sensuri le impleteste cu fir de aur peste albul imaculat. Dl. Adrian Munteanu a stiut de fiecare data sa-si duca la capat promisiunile facute. Acum un an imi aduc aminte ca spunea ca are ca proiect sonetele Brasovului, astazi cetatea isi deschide larg ferestrele spre intreaga lume. a

De dincolo de ele se aud acorduri ce poarta ritmul sonetelor. Am urmarit evolutia, acestui proiect, la multe din sonete am lasat semn, pe altele din lipsa de timp le-am trecut poate cu vederea, dar stiam ca nu peste multa vreme le voi primi ,,cadou,, intr-o carte numita Sonete 4.

Pentru mine citirea acestor sonete a fost un fel de aducere aminte a anumitor locuri ce mi-au fost aratate chiar de autor personal, am colindat Brasovul cu pasul, iar cand citeam sonetele au fost mereu ca o aducere minte, revedeam locurile prin imaginile ce acum erau redate prin cuvinte.

Anuntul cuprinde de fapt intreaga activitate a autorului pe siteul agonia, unde si-a asezat textele la vederea tuturor, uneori cu regretul ca parca nu mai sunt citite, alteori cu bucuria, ca pasii unora se opreau in fata acestor locuri prezentate de autor si le admirau.

E o mare bucurie pentru mine sa vad langa poetul Adrian Munteanu un om de exceptie, un om ce stie a darui nu numai din preaplinul ei, dar mai ales din bunatatea si frumusetea sufletului - femeia datatoare de culoare, ce azi a imbracat poemele lui Adrian in vesmant de griu argintiu, ca lumina sa poata patrunde pana la sufletul celui ce va deschide cartea si va citit si isi va imbogati privirea cu aceste bijuterii.

Femeia ce poarta culoarea oranjului, alteori a albastrului, de cele mai multe ori culoarea bucuriei si-a asezat ce a gasit mai frumos in sufletul ei de artista, invesmantand sonetele in haina de sarbatoare. Dana Stefan, atat pot spune, iar preaplinul cuvintelor mele se regasesc in acea pata de culoare, e jertfelnicia artistului.

Felicitari voua, pentru tot ceea ce ati realizat, dar mai ales pentru faptul ca ati ramas asa cum eu v-am cunoscut, mai intai de toate Oameni si apoi poeti...artisti.

Sper sa nu fiu penalizata pentru faptul ca nu am diacritice, sunt departe de calculatorul meu si tastatura ce o am aici e... dar am tinut sa las acum semn!

Am înțeles perfect ce ai vrut să spui, dar ceea ce am citit la tine m-a făcut să mut în alt plan conținutul. Iubirea trebuie să fie și în noi că suntem facerea mâinilor Lui, prietenia se manifestă prin iubire, acum ca să filosofăm. Ce pot spune e că aș putea să filosofez mult pe marginea textului tău, dar atunci când am citit , doar in felul acesta am comentat, nevrând să stric întregul...

iubirea
umblă printr-o casă săracă
prin mansarde tăcute și reci
precum zilele toamnei
zgribulite de presimțirea
zăpezilor ce vor troieni zidurile
surpate de ape

prietenia
cu sănge pe piatra
și-a scris testamentul de veci:

vreau să mă întorc acasa!

Poeta are arta de a scoate cuvintele din starea lor naturală și să le aducă în starea poetică, un fel de inteligență matematică. Poemul te introduce discret în universul creației, imaginile se desfășoară în imediata apropiere, nu trebuie decât să ridici privirea și simți stropii ploii.

Sufletul sensitiv poate să surprindă chiar axiomele într-un farmec misterios: dacă pumnul meu ar putea să rupă norii / și glasul să asmuțească tunetul

Apare la un moment o undă de melancolie, dar tehnicizată, fiindcă liricul pătrunde greu în starea cuvintelor, doar vocea ce ar citi aceste versuri s-ar emoționa: atunci cum voi opri fulgerul ochilor / să separe apele de frig și focul de lumină / fără să mă inunde și să mă aprindă/ deopotrivă dinăuntru

A fost poate un moment de meditație profundă, dar și de încordare creatoare...oriunde se poate visa!

Gelu, încearcă să schimbi ceva în titlu, ca să nu fie motiv de...taie ca-ul, parcă ar suna altfel, dar tu ești singurul care poate decide!

Poem dedicat poetei Adina Ungur... și pentru că azi e o zi specială pentru ea...și pentru că eu nu am reușit să găsesc starea necesară să scriu ceva m-am oprit întru versurile tale, aș vrea să mă leg de titlu, dar altă dată, nu mă voi lega de nici un cuvânt să știi.

Pentru că sunt predispusă azi la a găsi semnificații și sensuri cuvintelor, încă din prima strofă pot spune că versul este narativ- descriptiv, marcând prezența a două planuri disincte: o dată chipul poetei și al doilea plan de data aceasta ca fundal: dealul feleacului.

E un fel de prefigurare a unui dialog imaginar cu cineva foarte drag, a cărei identitate este prefigurată încă din subtitlu. Portretul are o definiție clară, contururi îngroșate: de peste obrazul de var / pe care zâmbetul era ca o epifanie, dar și linii fine: cu ochii ei de cerneală / așa mi s-a arătat poeta

Imaginea contextuală scoate în evidență și starea poetului: de am rămas mut / ca un țintirim...

Îmi permit la acest text, înțelegând că nu te vei supăra să-i urez Adinei tot ce își dorește...

Notă: Sunt pentru prima dată la un text semnat Ioan Jorz [nelujorz, am să revin întru scrierile tale, cu toate că nu dau semne deosebite la primul contact, azi voi încălca regula, toată aprecierea!

Originalitate și frumusețe, prin puține cuvinte ai reușit să redai o stare ce parcă te-a copleșit. Admirativ este felul specific de a ne comunica , sugerând doar starea prin cele două versuri de final. Efectul poetic reziduă într-o puternică expresivitate: vorbele tale pîrjolesc aerul / încrețitură cu încrețitură.

Accente ale plasticizării stări le găsesc: în adînc se nasc furtuni / ce-mi lovesc măruntaiele.

Versurile care poartă accentele expresivității poetice: ca un cîine voi scoate limba / și voi respira

Notă: pauză între penultimul și ultimul vers

Eu aș încerca această variantă:
nisipul curgând înapoi
se întărește
devine piatră

uneori ne place să privim

cum valurile se rostogolesc
căutând un nou început
ce oameni...

pentru că știu că acel prim vers are o mare importanță pentru tine, de fapt de la el ai pornit, e ca un fel de nostalgie a reîntoarcerii la matcă, e starea ta probabil la privirea mișcării valurilor și odată cu ele a nisipurilor... e doar o părere!

Bine te găsesc aici și îți urez un drum lung pe meleagurile literaturii Din start îți spun că aș renunța la versul 2 și 3, în rest pot spune că e o stare ce ți se pare că te domină în acest moment. Depărtarea și singurătatea fac casă bună, dar văd că tu le disociezi.

Sunt momente când ceva neobișnuit, neașteptat cade peste noi și nu mai avem în față decât incertitudini. Poem construit, din cuvinte pentru cuvinte, așa cum bine spui într-o lume de mestecat cuvintele... poetul Voiculescu textualiza lupta sa cu cuvintele astfel: ,, M-am băgat surugiu la cuvinte. Le momesc cu văpăi, le hrănesc cu jăratec / Le strunesc cu harapnicul dorului și mână-nainte!..,,

Se pare că ai probleme cu ș-ul și ț-ul

Orizontul ascunde imaginația privitorului, a visului, a irealului, o impresie a poeziei despre sine lăsată spontan în sufletul cititorului. Un poem reușit, nu te mai citisem de ceva vreme, s-au schimbat vremurile...

singurătatea e modul de regăsire a sufletului ce veșnic e în căutare, mereu caută și chiar atunci când găsește acel ceva, e nemulțumit și pornește mai departe:

furia timpului ca o limbă de nisip
năpădită de buruieni
e-n căutarea urmelor abia perceptibile

ai absentat și azi

toate se petrec în noi și uneori dincolo de noi, dincolo de ceea ce aștepăm de la viață. Aceste praguri, sunt trepte ce te pot înălța spre ceea ce ți-ai dorit mereu, dar o clipă de uitare și totul se risipește, mereu dorim aerul dimineții, dar oare în câte dimineți nu uităm că trăim?

secerătorii au venit înainte de vreme
retezând rădăcinile abia încolțite din sămânță
risipind aerul dimineților senine
și azi

te-am așteptat

singurătatea aduce depărtarea, iar realitatea lucruilor devine ceva bizar, văzut din afară ni se pare că noi am fi mult mai viteji, că am privi lucrurile altfel, că ni le-am însuși altfel:

depărtarea cu umbletul ei îndoliat
rupe ultimul legământ al firii
despoaie trupul de veșminte
îmi pune sufletul în palme

cum crezi că mă simt

înstrăinarea e un mod de autoapărare, destinul nu-și mai percepe nici măcar aproapele, binele uneori pare că i-ar face rău, retragerea totală e unicul mod de a plânge într-un fel soarta, de ce oare? Fiindcă nu are puterea să privească adevărul în față, să-l determine să-i vorbească așa cum își dorește, să depene clipele așa cum sunt mărgelele pe ață:

ți s-a înstrăinat mersul de lume
mâinile și-au uitat rostul căutărilor
îți profanezi destinul cu asprimea gândurilor
sunt lângă tine iar tu

ai uitat să respiri

Un comentariu altfel de cum am început , e ceea ce am simțit, e ceea ce poate voi încereca o altă formă, dar mai târziu.

...și nu vom uita, că timpul e și un fel de aducere aminte, se pare că ai ieșit din stilul tău sau mai bine cred că l-ai diversificat în funcție de lucruri, fiindcă ai intuit corect, uneori caracterul personalității este prea puțin luat în considerație. Un poet desăvârșit percepe că stilul poate fi diversificat în funcție de temperamentele individuale, fiindcă mereu stilul individual se amplifică în cel universal. Găsesc în acest poem o eleganță a cuvintelor, dar și un fel de nostalgie: și voi uita
că toamna e-n ruină
și gongul stă să bată, în răstimpuri...

Citisem undeva că poezia nu este lucrul spus, ci felul de a-l spune... versurile au un ritm numai al loc, ca un fel de distincție, chiar dacă forma este alta. Pentru mine ceea ce este aici mă face să spun că poezia înseamnă întotdeauna o depășire a simțirii și înălțare prin exprimarea cuvintelor.

Pe sfoara adevărului cuvintele se așează în versuri, ai puterea construcției, dar cel mai important e faptul că reușești să construiești imagini deosebite, aici lucrează desigur imaginația. Fiecare vers poartă în el o imagine, poemul acesta e ca o expoziție de tablouri, e posibil să-ți mai fi spus acest lucru, dar asta e imaginea ce mi se conturează în fața ochiului citind poemul.

Puritatea cuvântului creează un covor de imagini, un fel de arăbesc verbal, în fond o muzică a ideilor ce se desfășoară sub dublu control al urechii și al imaginației. Întreaga poezie are un substrat arăbesc, un conținut intelectualist, dar nu îmbibat, ci lăsând libertate acțiunii cuvintelor și accentuând în mod evident însușirile cuvintelor, determinând imagini.

Sigur aici lucrează în mod deosebit intuiția poetului pe care o exprimă în liniile și culorile pe care le țese atât de meticulos.

Imagini deosebite, care m-au făcut să și zâmbesc:
fluture, se smulge din rama hârtiei
și mi se așează pe ochiul drept
îl iau între degete
și-l azvârl în mintea unui nebun
se învârte în cerc printre gânduri dereglate
și i le rupe

apoi:
minciunii chele i-am pus perucă