Un cântec pe muzica vârstelor

de mine mai aproape undeva
își sprijină pe stâlp de foc cuvântul
desfășurându-și aripile larg – Poetul
ghicesc ce rosturi simple îmi va cere
fac tot ce-mi spui dansez pe-un fir de ață
m-am săturat de vis și zâmbitori să stăm
de tine până-n tălpi să îmi îmbrac ființa
sau să rămân în spate de cortină?

pe fruntea noastră floarea nemuririi
trmurătoare luna își așează fața
ca un fior cu lenevie șerpuind

mereu mereu un trup și-un gând revine
din care-am tot desprins câte un fir
mi-i sufletul străin de azurii amurguri
iar cântecul ce mi-l cântai e fără grai
tu cel ce înconjurai pământul
prinzând în lațuri păsări cântătoare
și munți și ape și cărări
cu aripi singuratice în fiecare seară
l-același cuib te întorceai mereu

sunt o păpușă cu mișcări agile
de sfori mi-e trasă râvna măsurată
deasupra mea și-a ta oglinzi adânci de ochi
își mângâie cărunt și obosit cuvântul

tot ce-a rămas surprins de axiomă
sunt toate doar o dâră fumegândă,
o rămășiță-n scalpul unui gând
cu dinți de lut și pururea la pândă

tu vis astral al multelor femei
plutești pe buzele pământului răsfrânse
vei înțelege-atunci fără tăgadă
că-n somnul tău ce zilnic va veni
doar cerul rodnic în mângâieri tăcute
și-așează capul în poala inimii ecouri

nu te-am știut cu zâmbet și mișcare
zâmbind fragil și nesfârșit de trist
reînnoit la mijloc de octavă
spre tine clipind în cerc parfum sentimental
în hohote de cioburi se destramă
e frig destul pe-a sufletului navă!

nebunii ne intră pe furiș în inimi
stăruitori cu sabia de luptă
dar n-auzim în noi e-un dangăt mut
căci am intrat imaculați în vamă
ei zdrențuind tăcerea ce stă cuminte-n noi
ne-a strecurat în suflete furtună

ființa mea de vis risipitoare
strivește tihna gândurilor albe
te-aud cum cazi fărâmă cu fărâmă
prăpăstii largi în mine s-au deschis
justiției din frunze îi scriu jalbe
căci mă revoltă lipsa de mișcare
și gândul negîndit gîndește
chemând mereu să mă cobor în vreme
și în tine

tocmai simțeam cum ghes îmi dă voinței
îmi prelungesc sub humă lumi vitale
cu inima de jertfă genunchi-ți cer iertare

dar în sfârșit mă plec înspre amiază
suflând în palma cerului pierit
strivesc o gheară
otrăvită
de gânduri răvășite
se zbate fiara și inima îmi mușcă
și-mi calcă răsuflarea în picioare

încă un pas și totul s-a sfârșit
și rana netămăduită doare
pe-o strâmtă linie îmi duc ființa
alături de o pasăre și-o floare
într-un vârtej amețitor

trei căi de fum cu linii paralele
hălăduiesc cu suflete rebele
mă răstignesc în inima-ți cuvinte
când încropesc un timp al nimănui
să-mi fac mormânt
în veșnicie…

Vreau să mă-ntorc în trupul meu de seară
Fără să uit de visul cunoscut
Și necuprins de ură și ocară