Felicia Baltag sau anoTIMPUL cuvintelor-aripi

Ieri, mi s-a părut că te aud bătând în geam. Îmi spuneam, când fugeam să-ți deschid: \"Domnul nu m-a uitat, Domnul nu m-a uitat!\". Dar atunci nu știam că mă hrănesc cu o iluzie, iar în final, pentru a n+1 oară, zâmbetul mi-a murit înainte să se nască. Era doar vântul de primăvară. Iubăreț cum îl știu, venise să-mi spună: \"Bună dimineața, soare!\" Pe unde-ți porți pașii, făptură îngerească? Am încercat de atâtea ori să te chem cu-al meu gând, dar din păcate de fiecare dată în urma mea nu a rămas decât tăcere. Sau poate e vina mea! Poate nu știu să te chem sau poate drumul am uitat. *** Tu mă chemi ca o ispită, apoi îmi reproșezi că te-ai lăsat în brațele mele, că ți-am mângâiat cu privirea albastrul ochilor dincolo de neantul lor, unde am descoperit adâncurile ființei tale. Așezate precum cărțile pe raft, sentimentele se îngrămădeau unele în altele.Tu mă privești cu mari ochi, eu descopăr iubirea sacră, reflectată în cuvintele rostite ca-n vis, nu mai departe parcă eresul venit de aiurea se așează definitiv în ochii tăi de visuri. Te regăsesc în pădurea sihastră acolo unde doar glasul tăcerii îmi citește filă cu filă lumina sufletului tău… Te-ai ascuns în colțul tău trăgând geana peste iris, Iar acum în plâns tăcut iți lingi rana sângerândă *** Aș vrea să-ți amintești de nebănuita mea tăcere în embrionul inimii tale, să reduci timpul între cele două hotare de viață – moarte când îmi culegeai din palmă clipele într-o confesiune a lumii mele interioare. Îți văd surâsul curcubeu în plină ploaie, iar pașii sunt ca primavera în rodul firului de iarba. Și prunci fiind ne vom lua de mâna, neștiindu-ne numele ne vom striga goi, iar iubirea de sine va pune parantezele unor enunțuri de dragoste. Vom privi orizontul conturat pe crucea jertfei. mă dor tălpile gândului de-atâta dor cât ai lăsat în urmă nopțile, ceasuri îndoliate, îmi cânt tăcere, simțurile amorțindu-mi *** Tălpile gândului tac, arse de nisipurile mișcătoare ale absenței tale. Oare privești în urmă către întunericul clipei mele de singurătate nesfârșită? Ce vezi? Deslușești contururile zdrențuite ale aripilor frânte de plecarea zorilor din inima mea? Auzul meu se izbește orb de ziduri de ceață, locuind de acum într-o piatră la marginea pasului tau. Am să mă prind de gândul tău asemeni unei iedere Și de la + la – infinit prin seva mea am să te port, O noua Mecca se va naște pe-acest nisip nemișcător, Iar Ei, geloși, se vor întoarce și-ncet, perdeaua o vor trage. *** În orice clipă mă voi simți sărbătoare a gândului tău. E ca jocul cu un copil. Nu trebuie sa-i arunci mingea prea departe sau prea tare, pentru că dacă nu va reuși s-o prindă o dată de două ori va abandona! Voi trișa, voi construi o Mecca a sufletului meu si acolo te voi purta să te visezi meru că vei deveni înger. Și mie mi se va spune că am făcut doar lucruri rele pe unde te umblu. Am sa-ti scriu o fumoasa poveste de dragoste, ma voi învălui în propria-ți culoare ca un pui într-un cuib, îmi voi aminti cum cutreieram împreuna prin zona visului și te voi recunoaște ca tu ești toată eu… Ieri, după prânz, te-am auzit venind. Þi-ai purtat pașii până în dreptul numărului 14, după care brusc te-ai oprit. Să mă fi văzut cum stăteam cu palmele lipite de ușă rugându-mă să suni. Dar n-ai îndrăznit și din păcate nici eu n-am încercat sensul drumului să schimb. respirația vorbește *** Era doar sentimentul căutării de sine într-o speranță întâmplătoare a sufletului care se dorește tu! E drumul răsucit spre eu într-o altă lume unde te va întâmpina doar mirosul de busuioc zidit în cerneala risipită pe trunchiurile copacilor. Fără odihnă și cu o ușoară melancolie, valurile mării cântă timpul desăvârșindu-și opera pe pielea ta catifelată într-o eternă dorință. Seara am nevoie de somnul tău ascuns de pleoapa tenebrelor și ne vom zidi în minutarele ceasornicului. Câte apusuri și răsărituri s-au adunat de când te-ai lepădat? Nici eu nu mai știu... dar în ciuda tuturor, sufletul meu de zburător, refuză și va refuza să creadă că nu vei reuși, într-un final, din abis să te ridici. Mai târziu sau mai devreme mă vei regăsi. Glasul meu, în suflet, lumina-ți va aduce. din cer, îngerii vorbesc *** La miezul nopții te voi regăsi într-un cântec de lumină, te voi aștepta poate la răspântii, sau poate în depărtare, voi pune șaua gândului ca vers întors, cuvintele se vor evapora spre infinit. Vom alerga prin grădinile albastre ale stelelor și vom săruta cu privirea orizontul, vom fragmenta cerul în lumi paralele dupa curba ochilor tăi. dincolo de răsărit secundele mele nasc lumină *** Nașterea unei raze - un început de drum, un început de vis de iubire. Clepsidrele cern răsăritul ca într-un cântec de lebădă al nopții. Timpul, din nou, timpul, pasăre neostenită în zbor circular deasupra inimii, desenează fiecare zi cu întregul spectru solar așternut la marginea gândului. Azi, am îngropat fiecare privire în parte fără drept de apel, Am luat tangoul de mână și-am început sa dansez, Îmbrăcată în frac, doar pentru tine. Simți cum pași-mi viață respir? Hai, lasă-mă să mă mai nasc o dată! *** Te respir în timpul lecțiilor de dans, dansez în ritmul inimii tale. Mă crezi copilul muzicii și vrei să construiești în mine simfonii. Corpul meu îți ascultă mișcările brațelor iar pașii tăi devin o parte din melodia degetelor. Te cântă în rapsodii venele frunzelor. Magia dansului și a frunzelor de toamnă mă îmbracă în rafale de culori uluitoare. Tu vrei ca totul să rămână așa cum este, doar un tango, poate debutăm imaginea tăcerii fără de sfârșit într-un crescendo vertiginous. Vom deveni doi actori regizati de culoarea cerului cu stele în tonuri originale într-o gamă foarte variată de stiluri. Privirile se contopesc, sângele tău îmi colorează inima a iubire. Și cresc în tine floare de nu mă uita. Și îmbrățișându-mă am putut simți cum inima îi reîncepuse să bată. După furtună soarele se ivise, promițând zile mai senine. De ieri, durerea ei e și a mea. De ce viața trebuie să fie atât de crudă cu unii dintre noi?! Am încercat de atâtea ori să aflu, dar în zadar. De ce trebuie să pierdem ființa care ne-a dat viață, care ne-a purtat în pântec?! Nici aici nu vă pot răspunde. Știu doar că un copil fără o mamă e asemeni unei flori fără soare, unui râu fără pietre... asemeni unei ierni fără Crăciun. *** Crăciunul e în noi, acolo unde e un sfârșit și un început continuu, nimeni nu e singur, îl vei regăsi acolo unde lumea nu este cuprinsă între limitele ochilor. Cei trecuți dincolo vom fi într-o lume de imagini răsturnate, ca o pereche în extaz, crâmpeie de fericire se vor oglindi în câmpurile de flori, pretutindeni te va dezmierda suspinul cuvintelor, dorințele vor cutremura neantul, gura va nenumi vibrațiile timpului în expansiuni spirituale. Nu uita! Va veni primăvara, anotimpul trezirilor miraculoase! Hai, creșteți necuvinte în mine, Pășiți îndrăzneț pe gându-mi copil îmbrăcându-l, Iar mâna ce-mi strigă, ceas după ceas: \"Vreau să respir!\", hrăniți-mi! *** Gândul meu dospește ca aluatul pâinii din făina albă ca sufletul copilului din mine. Puritatea nu poate fi exprimată în cuvinte ci numai în cântecul privighetorii învăluit în mătase. Laitmotiv de strigăt în zori, ceasul se joaca de-a v-ați ascunselea cu vârstele inimii. Copil deja, crescut frumos dintr-o femeie a văzduhului sărutat de gene de înger. Imi ud radacinile cu ale tale versuri. Poate asa, secundele-mi, vor inmuguri si ele. *** Mă voi crede un colț de paradis, o primăvară cu un pământ fertilizat pentru ca nimeni să nu rămână neînmugurit. Tu, o tânără surprinsă visător cu coatele pe carte, fericită ca acest izvor de viață spirituală purcede din tine. În această primăvară, oamenii nu se vor mai mistui în timp, de neliniștile lor, dar nici de răniele altora. albastre, cuvintele au născut în tine priviri sângerânde. te-am răstignit mult prea devreme acum, pașii tăi, călcându-mi tâmplele, se pierd în amintire. *** Privesc de pe crucea cuvintelor către momentul în care timpul nu are nici o însemnătate... Prea devreme sau prea târziu sunt doar niște ploi de vară care îți răcoresc tâmplele sărutate de pasul meu într-o reîntoarcere în ieri și în mâine. Lacrimi albastre alintă cu privirile lor cuvintele sângerânde, roată de soare și clipe. te-am căutat până-n măduva timpului, răscolind universul de la + la – infinit și clipă de clipă, gându-mi desculț, te-a pictat, când în zbor, când în lăcaș de-nchinat *** Pelerinajul cuvintelor mele rescrie cu aripi clipele înmănuncheate într-o biserică la marginea zborului. Pictor de icoane, gândul își regăsește pasul pierdut printre galaxii întomnate pe drumul umbros dintre sălcii. Tălpile goale sărută smerit tina timpului așternut pe drumul Crucii. și coborându-mi trupul îmbălsămat de îngeri să mi-l îngropi în taină acolo unde teiul își odihnește ramul *** Florile de tei tămâie liniștea trupului meu îngropat adânc în bătaia ta de inimă. Taina trecerii mele umbrită de sărutul îngerilor va tremura în fiecare undă de parfum al nopților tale de mai. Versul meu merge mai departe... Existență dezvăluită ochilor noștri între două coordonate majore, timpul și cuvântul, bătaie de inimă suspendată între dor și iubire, suflet cu aripi larg deschise către lumină... Îți păstrez în căușul inimii roua zâmbetului și umbra lacrimii tăcute, dăruindu-ți în schimb gând de soare și prinos de îngeri.