\"în direct\", de la Chișinău: lansarea cărții \"niciodată pe nume\"

Dan Tristian (Filip):

\"Melanjul de inconsecvență, efervescență, emoție, dor, metaforă, sentiment mereu ascuns, m-a determinat într-o oarecare clipă să răspund prezent onorantei invitații a Silviei Caloianu. Harta care ne doare mă pândea în așteptare. Despre meleagurile basarabene n-am putut afla prea multe din cărți, ziare, scurte discuții cu cei de dincolo de Prut iar imaginea formată era doar aceea a unui spațiu în care nu se întâmplă nimic dar se plânge nemotivat.

Trecând peste obscuritatea ce-mi cenzura imaginația, am pornit la drum hotărât să mă conving că nu pot exista granițe decât în prejudecăți, în ignoranță. Joi, București-Chișinău, Acc. 402 – Prietenia, trecut de ora 20, gemea în gară străjuit de niște ”cerberi” în uniformă, exacți, rigizi și cu un zâmbet de serviciu apretat. Fusesem deja pus în gardă în legătură cu praful așternut comportamental asupra unor reflexe. O doamnă roșcată, zâmbindu-mi metalic îmi purecă biletele și-mi indică formal direcția în care trebuie să o apuc. Trec printr-un culoar fără prea multe cifre care să-mi sugereze încotro mă îndrept și nimeresc în cele din urmă în cușeta-mi. Un fel de hrubă cu miros de bătrânețe. Eh! Mi-oi găsi eu locul! – îmi spun. Și într-un moment în care uitasem de mine și de romanul lui Dostoievski - mi se părea că încă nu s-a scris - și toată psihologia-i exploatată e rămasă undeva în latențele fiecărei subiectivități, mă tolănesc pe-o saltea și încerc să nu observ că deși fereastra nu se poate deschide e totuși curent. Alternativ.

Când mirosind a Ploiești, când inodor, când impregnat de voci într-o rusă redundant-alertă. Din când în când se mai trezea cineva să mă întrebe dacă, totuși, am bilet, pașaport, sume de bani, certificat de bun cetățean, încredere în mine, încredere în oțelul roților de tren sau dacă nu cumva îmi trebuie albiturile să mă prefac într-un adormit călător mulțumit. Am încercat să adorm dar numai ce-mi puneam geană pe geană, și cum intrau în scenă, din subconștient, mig-uri într-un zgomot fără noimă ce-mi amintea de aeroportul timișorean unde niște ciori metalice se tot gudurau prin aer ținându-ne prezentă memoria faptului că suntem soldați.

Aveam să aflu mai târziu de la Mihai Leoveanu că hopurile, derapările indecise ale trenului erau lucruri firești determinate de nu știu ce boghiuri și diferențe de ecartament. Cui îi mai păsă. Eram călare pe metaforă și mă tooooot legănam. Ajuns în Iași, și eu și trenu’, după cum stabilisem, urma să mă întâlnesc cu gașca. Ia gașa de unde nu-i. Și dacă polițaiu de la vamă n-a văzut gașca prin care garantam că sunt cetățean și mai mult, chiar sunt sociabil, și aș avea patalamaua la mână cum că sunt trecut cu litere în acte și că mergem cu invitație în țara Canaanului leului moldovenesc, refractar, începu să mă purece de euro. Dom’le, dacă e lege, atunci cu plăcere! Și îi arăt omului legii niște hârtii colorate după placu-i și pace. Da’, da’ une e gașca? Ce mai contează! Lasă mă, tu ăsta, copilu’ al mic alor tăi, că vârsta ai destulă, te vei descurca tu!– îmi tot spunea o voce de care nu adesea reușesc să scap.

Mă resemnez. Așa am auzit, că dacă vocea spune, tu trebuie să taci și să-ți vezi de-ale tale. Dar nici că termină vocea de spus ce-avea de spus că hop!, vin și literații cu rucsacuri pline de amenințări, de versuri, de intenții de cucerire. (Pare-se numai eu aveam bere în bagaje !) Eh! Taca-taca, taca-taca, hop, hip, discuții, bârfe, promisiuni, temeri, Prutul, și gata, granița. Carnavalul continua! Un nene cât spaimele cu te fură țiganii !, își arată chipiul și fața-i, mustăcind ceva despre acte, valori, baba-oarba, și alte indiscreții din partea casei. Toate trec – răsuna de undeva cacofonic-desuet. Și au trecut. 08:57 trenul geme la el acasă. Mihai nu se oprește din a ne desluși buchiile lui Chiril sau ale nu știu cărui om de treabă, că apare și Silvia cu un microbuz în care să tot fi încăput orgoliul meu de oltean și câteodată șarpe de dudău. Silvia, expansivă, jumătate poem, jumătate proză, și în total o poznă cu brațele cât canalul Suez, încât fără să ne mai întrebe ce și cum ne-a luat la giugiu-imbratisat. Apoi, dă-i luptă, încotro s-o apuci. Regii, scenarii, improvizații și în cele din urmă și câte-o decizie. Ne îndreptăm spre hotel (Hotel Flowers), care hotel avea la steleeeeee!!!! (sincer să fiu nu știu cine i le-a dat și chiar dacă știu de ce, aflați că autorii nu și-au motivat gestul încălcând regula doușpaișpe din regulament)

În speranța că Silișteanu s-o aduna el de pe drumuri și cărări, iau o cameră de două persoane. Nu mai știu ce etaj că doar de-aia e liftu’, să mai gândească și el. Dau să intru în cameră când deodată mă trezesc exclamând: mamă ! câta stadionul!Eh, îmi revin și gata, plecăm să explorăm municipiul. Nuuu ! să nu înțelegeți greșit! Am plecat să căutăm magazine că doar setea de cultură a Alinei ne-a înduplecat și ne-a emoționat până la lacrimi. Până acolo, peripeții cu șto, niet, ceva cu ruska și alte ingrediente de sezon. Jalonând printre parități leu/leu, discuții cu niște fotografi ce nu ne lăsau să le surprindem ursul, chipuri cântăreți nevoiași pe la guri de treceri subterane, femei ce umbreau orice încercare de metaforă, ajungem în final și la Hotelul/restaurant Luna, unde ca niște asceți ai îndrăznelii ne-am nevoit cu una-alta de era cât pe ce să cheme doamna Angela (ospitaliera noastră gazdă) pompierii, descarcerările, salvarea, asta ca să ne putem ridica și noi omenește de la masă și să ajungem în cele din urmă la sărbătoarea Silviei.

Curat labirint gastronomia asta! Păi da, că unii dintre noi n-au știut că supa fierbinte se drege cu cuburi de gheață și că alcoolul dăunează grav stratului de ozon. Mda! Toate trec! – îmi zâmbea ștrengărește aceeași voce cabotină. Ajungem la Biblioteca Onisifor Ghibu unde… lumeeeee, lumeeeee și noi, navetiști ai cuvântului încercam să ne găsim modest câte-un loc în sărbătoare. Silvia, nimic și alta-n loc! Ne-a proțăpit în prezidiu făcându-ne blazonul bucuriei sale. Și Silvia asta! Când plină de amenințări, când întinzând capcane cu câte-un vers inopinat, când visătoare, când căzând pradă în mrejele propriului vis, ne-a suportat zicându-i ba de una, ba de alta, arbitrați profesionist fiind de Mihai Leoveanu.

Și-am spus, și-am spus, și-am spus… Până când Silvia ne sugerează un fel de Ho! E de-ajuns, copii! Mai avem și altceva de făcut! Și am avut. Că biata de ea credea ca protocolul trebuia să scoată din foame populația Asiei. Norocul meu a fost că am tot naufragiat în câte-un pahar de șampanie astfel încât debordau din mine multe îndrăzneli de june pus pe treabă. Dar despre asta sper să tacă Sanda, Mihai Cucereavi, George Potyng, Ion Diviza (la a cărui înălțare spirituală n-am mai putut participa), asta și pentru că, măcar acolo, pe raftul www.poezie.ro (felicitări pentru idee!) am stat cuminte, cuminte, dumnezeiește aș putea spune.

Printre sirene ornamentale mâncate cu tâlc de participanți, am reușit să ne strecurăm nemaiștiind de cocktailul ce avea să urmeze și de seara prelungită la același restaurant Luna unde iarăși s-au scurs niscaiva valuri de oarece, din când în când potolite de aprige discuții despre a scrie, a te scrie cu îndrăzneala unei sinucideri ignorate. Și gata! De aici încolo nu vă mai spun nimic. Voi încerca doar să mă trezesc să pot să îi spun și eu Silviei că nu e atât de rău să fii capricios, că o îmbrățișez păstrând încă izul unui timp netimp.\"



Începe manifestarea!


Doamna Elena Vulpe, directoarea bibliotecii:

Onorată asistență, bună ziua tuturor! Vrem să anunțăm că azi în cadrul bibliotecii va avea loc lansarea unei cărți cu un generic destul de incitant, mai ales că este scris cu minuscule:). Autoarea acestui volum de versuri este Silvia Caloianu, pe care o salutăm. Volumul este apărut la Editura ARC, prestigioasă editură din Chișinău, care este reprezentată aici de recunoscutul critic literar și istoric literar, Eugen Lungu.

Vreau să remarc că acest volum a apărut cu sprijinul Fundației Soros- Moldova, este vorba de faptul că Silvia Caloianu a devenit titulara unui concurs care a susținut apariția și lansarea acestei cărți. Cartea a apărut și în cadrul evenimentului de aici din bibliotecă.

Vreau să vă atrag atenția că există în cadrul bibliotecii o expoziție în care s-au expus și urmează să mai vină volume de cărți semnate de autori români și basarabeni din cadrul cenaclului virtual poezie.ro. Cu felicitările de rigoare ofer cuvântul domnului Mihai Leoveanu care astăzi va evolua în postura de moderator.




Mihai Leoveanu:

În primul rînd bună ziua, buna seara, noapte bună vă spun la început! Nici nu-mi trecea prin minte astăzi dimineață la ora 3.30, când am plecat din Iași, că voi ajunge și în postura aceasta de moderator, dar ce nu fac poeziștii pentru colegii lor?

Vreau să vă spun că atât eu cât și Alina Manole, Maria Prochipiuc și Dan Tristian, venit tocmai de la Tg. Jiu, care suntem în această impresionantă sală, împreună cu Silvia facem parte din acest site virtual de poezie, care se cheamă poezie.ro, mai nou agonie.ro, fiindcă bineînțeles fiecare poet este o agonie, aceasta nu se sfârșește la nivelul virtualului, ci ea continuă și se transformă în cărți.

Această bucurie pe care am avut-o, o împărtășim împreună cu prietena noastră de suflet, care este Silvica și care timp de vreo doi ani am cunoscut-o sub numele de Sirena, pentru că fiecare dintre noi are un pseudonim pe site. Deci, timp de doi ani cât am cunoscut-o pe site până se ne vedem am citit-o cu interes pe poezie.ro. Găseam în scrisa ei ceva neobișnuit, ceva nou o anumită profunzime care nu frapează. Poezia așa cum o scrie Silvia Caloianu pare pornită din prima suflare, pare pornită ca un expiro, și totuși cei care s-au întâlnit cu lumea poeziei, revenind asupra textelor își vor putea da seama extraordinar de ușor că acolo este omul, acolo sunt nopți nedormite, acolo sunt migăliri de cuvinte, eliminări, adăugări, suprimări totale, probabil și multe manuscrise rupte.

După aceea am avut posibilitatea să o cunosc personal. Îi amenințam pe colegii mei de călătorie de dimineată că voi lua cuvântul, dar că voi fi neconvențional, uitați-va, la o lansare de carte n-am să vorbesc despre această carte, dar am să vorbesc, și probabil niciodată pe nume va purta un nume. Am să vorbesc despre cei care ați binevoit să participați la această întâlnire de suflet, și dacă mă uit văd foarte mulți tineri, este foarte bine că sunteți aplecați spre poezie, chiar prin prezența dumneavoastră spre o lume care există doar în interiorul nostru, pe care noi înșine o creem și în care totul este posibil. Până și iubirea fără margini își are locul acolo, acolo încape și disperarea, acolo încape și bucuria, acolo încape acea lacrimă pe care lumea nu trebuie s-o vadă, este lacrima interioară. Și ea îți curge în propriul suflet fără să se exteriorizeze, dar cel care este obișnuit să frecventeze poezia o va descoperi foarte ușor.

Vă invităm să vizitați acest site, fără de care cred eu, și aici Silvica mă poate contrazice, ea nu ar fi devenit atât de repede un nume, un nume în lumea poeziei. Nu ar fi reușit să scoată această carte și o binecuvântez că a reușit să scoată cartea acum într-o atmosferă să-i spunem de libertate, libertatea cuvântului, libertatea gândirii, pentru că dacă ar fi să fac o paranteză, în 1977 când mi-a apărut prima carte din manuscris – câștigasem și eu concursul de debut al Editurii Junimea din Iași, deci din acel manuscris pe care l-am dus mi-au rămas doar patru poezii, restul cenzura le-a dat jos. Repet: mă bucur că văd foarte mulți tineri în sală și dacă o singură dată veți încerca să accesați ( reclamă mascată sitului poezie.ro!) acest site, unde veți găsi și alte creații ale Silviei Caloianu, veți vedea că mai sunt și oameni în vârstă babalâci:) așa ca mine, trecuți de 50 de ani, care s-au înscris pe acest site. Și știți ce frumos este să te critice tinerii! Au! Ce-i mai înjuri în gând, dar după aceea stai , te gândești, mai treci o dată asupra textului și spui uluit: “măi, ăștia gândesc altfel decât mine!”. Nu este vorba aici de un conflict între generații.

Silvia îmi știe poezia, eu o știu pe-a ei, este de fapt o altă percepție, poate și din acest motiv titlul volumului în cauză niciodată pe nume este un fel de interfață a trăirilor spirituale pe care le are Silvia Caloianu, și nu întotdeauna reușește să le dea un nume. Și ca să nu mă lungesc, fiindcă discursul meu neconvențional s-a lungit și mai sunt și alții care abia așteaptă s-o ia la tocat mărunt pe Silvia, asta nu, ca nu le-ar place poeziile scrise de ea, ci doar ca să vă trezească interesul, nu?

Trăim într-o societate a economiei de piață, cartea trebuie vândută-cumparata și după aceea citită. Vreau să-mi exprim regretul, că printre noi nu se află și anumite personaje, care mă așteptam să le găsesc la o lansare de carte, la o carte de debut, dar care, probabil, fiind atât de pătrunși sau pătrunse de înalta lor genialitate consideră că nu mai este necesar să vină la debutul unui poet. Pentru că atunci când debutează un poet - o să vi se pară paradoxal -, lumea rămâne săracă de un om, pentru că în momentul debutului tu nu-ți mai aparții ci aparții celorlalți. Dau cuvântul domnului Eugen Lungu.



Eugen Lungu (critic, istoric literar):


Mai întâi căteva cuvinte despre colecția care o lansează astăzi pe Silvia Caloianu - colecția „Prima verba”. Nu întămplător fac acest lucru: colecția împlinește anul acesta 10 ani.
În anul 1995, în cadrul unui festival intetrnațional de poezie tânără lansam primele cărți ale acestei colecții. Dacă-mi amintesc bine era vorba de \"Bach între două claxoane\" a lui Mircea Ciobanu?
\"Vânat interzis\", Fidel și \"Cart oranj\" a lui Gheorghhe Erizanu\". Prima verba \"este cred destul de sugestivă, ce include ea. A fost ideea fundației Soros de a susține tinerii. Într-o societate care vrea o carte comercială, tinerii n-aveau nici o șansă. Nici un editor nu s-ar apuca să editeze un debutant, știind că nu i se va vinde cartea. A fost deci o ideee foarte buna.

Inițial vroiam ca în fiecare an, când se organiza concursul să selectăm din numărul de manuscrise câte o carte de proză, poezie, dramaturgie sau critică literară. Nu a fost să fie așa, fiindcă recolta fiecărui an ne dicta genul de carte pe care trebuia să o edităm. Într-un an apăreau două cărți de proză, în alt an de poezie...În tot cazul în fiecare an am lansat câte 2-3 cărți. S-au adunat în acest răstimp cred că vreo 25 de volume. Între ele prevalează numeric, evident, poezia. Românul s-a născut poet! :))
Vine apoi proza, critica literară și dramaturgia. Printre cei care au fost lansați in această colecție sunt mulți care astăzi sunt la a doua sau chiar la a treia carte.Unii au cărțile gata pentru tipar, dar nu au editor, nu are cine să le editeze, dar nu s-au mai despărțit de literatură. Fie că sint ziariști, profesori sau alte meserii toți continuă să scrie.

Așa că, cred eu, cartea Silviei Caloianu a apărut într-un anturaj foarte bun, fiindcă aproape toate cărțile noastre din această colecție au fost premiate. Fie că au luat premiul de debut al Uniunii Scriitorilor, fie că au luat premiul municipalității, al tineretului, al saloanelor literare, al unor reviste literare. Toate au fost văzute și colecția se bucură astăzi de un bun renume.

Silvia spune că nu e mare lucru să câștigi un concurs Soros. Ba e mare! Deoarece dintr-un număr mare de manuscruse sunt alese câteva. Aici contează talentul. Anul acesta noi am editat două cărți, cea a Silviei Caloianu și cartea Rodicăi Chiriac \"Trei luni la Paris\". Rodica Chiriac a avut o bursă la Paris și a materializat-o în această carte.

Manuscrisul Silviei ne-a intrigat foarte mult, deoarece nu avea acele indecizii, bâlbâieli specifice unui manuscris de debutant. La orice pagină a manuscrisului gaseai poezie. Chiar pentru un moment dat ne-am temut să nu dăm de vre-o belea.Nu știam cine se ascunde sub acest cifru. Noi nu știm numele persoanelor care au depus manuscrisele. Avem de aface cu un cifru. Când am aflat cine se ascunde sub acest cifru - mi se pare că era chiar 13:)) - , abia atunci am realizat de ce manuscrisul se prezenta cum se prezenta.

Pot să mă laud ca tot eu am fost acel care a debutat-o în presă pe Silvia Caloianu (lucram pe atunci la revista „Orizontul” ( „Columna”, ulterior). După aceea Silvia a dispărut, nu s-a mai auzit nimic de ea, nu publica nimic, ca să aflu pe urmă că publică, în inegalitate, în acel site pe internet. Ea a preferat discreția site-ului decât să editeze, și între timp s-a maturizat. Ea a devenit chiar o poetă adevărată.Iată așa, cu o carte de debutant dar a unui debutant maturizat ca poet. Nu aș vrea să vă povestesc poezia Silviei: este foarte greu de făcut acest lucru. Ceea ce cred eu: că o aripă a acestei poezii mai e în postmodernism, dar cealaltă aripă atinge valul douămiiștilor. E o planetă care abia se configurează, putem spune astăzi foarte puțin despre acești douămiiști. Vom ști mult mai mult despre ei peste 5 -10 ani, cînd va fi o poezie realizată...

Ceea ce se vede din cartea Silviei, este preferința ei pentru virtualitate (se observă acest lucru la nivelul formei, la nivelul structurii versului), se simte că este o poezie cu elemente de virtualitate...Pe de altă parte, trădează altă preferință a Silviei: TV-ul .Este ultimul poem, care chiar încheie acest manuscris... Acestea sunt formulele moderne de structură și de formă a poeziei dar în fond trăirile sunt cele eterne omenești. Cred că fiecare din dvs. atunci când veți citi cartea veți descoperi o Silvie Caloianu a dvs. Eu îi urez Silviei alte cărți reușite.Silvia Caloianu este deja un nume. Următorul juriu al Uniunii Scriitorilor o va premia neapărat, eu așa cred, fiindcă din toate manuscrisele pe care le-am editat noi în prima verba \"niciodată pe nume\" este una dintre cele mai interesante cărți.



Mihai Leoveanu:


niciodată pe nume este o carte care trezește în același timp nedumeriri, dar și convingeri pe care Silvia Caloianu le-a deprins prin frecventarea asiduă a acestui site virtual. Pentru că, nu este bine ca despre femei să vorbească numai bărbații, rog pe Alina Manole - editor pe acest site - despre care am tot pomenit (numai pentru dumneavostră, fostă elevă, dar care m-a întrecut)!



Alina Manole:


era o pădure bleu onorată instanță el mergea fluiera pe acolo
își imagina că zboară pe un cal ce mușcase din soare
cred că era o melodie de vrăjit apele
mă părăseau mările ați mai văzut cândva o sirenă falimentară
mai am ca amintire câteva carduri
am putea încerca să intrăm împreună
arbitrar
să vă convingeți
să contemplați un refren devastat de cuvinte
arta e lungă

vino și tu și tu
și tu
să depuneți mărturie
femeie albastră
verde femeie
femeie de ploaie femeie de roșu femeie de pică

ai văzut și tu cercurile de fum deasupra grădinii
pasărea era de foc sau de foc era aerul
care o zbura
ce anotimp conspirativ ce voci drogante
oare nu-i așa
ai văzut ce arbori

cercuri cercuri
cum avea să le spargă să evadeze din parabolă
cu o singură aripă
ori de câte ori încerca să deschidă ochii
auzea auzea incantații
noaptea își întorcea pagina pe altă parte

un luceafăr manierat desfăcea rănile de cuvinte

ai văzut și tu
nu-i așa că ai văzut incidența lacrimilor
pe cea mai nobilă sabie

Am început prin recitarea acestui poem, un poem care m-a marcat în mod deosebit atunci când l-am citit pe poezie.ro și am ținut să încep cu acest poem, înainte de a spune despre mine, despre noi, despre ceilalți, despre dumneavostră… Și sper eu și cred că sunt una din cele mai apropiate prietene ale Silviei Caloianu, în plus, sunt și nașa titlului volumului. Atunci când Silvia a publicat pe site poemul: niciodată pe nume și, citindu-l, și știind cum scrie Silvia, și despre temele pe care le abordează, am avut…să spun, așa, o mică revelație, că acesta ar putea fi titlul unui volum. Am precizat atunci și mă bucur că sunt aici, și am în mână volumul niciodată pe nume. Vreau să mulțumesc gazdelor, nu sunt pentru prima dată aici, prima dată am fost acum doi ani, în iulie 2003, când la Chișinău s-a derulat primul cenaclu poezie.ro și tot aici în această sală au fost trei ore de discuții, de poezie și cred eu că ne-a marcat în mod deosebit.

Aș vrea să felicit editorul și tipografia: când am ținut în mână acest volum mi-am spus că este cea mai frumosă carte pe care am vazut-o în toată viața mea. Nu am prea mare experieință legată de tipografie sau de tehnoredactare, dar este realizată frumos și este o bijuterie artistică. Silvia îmi spunea cu câteva săptămâni în urmă că pe cartea ei apare o ceașcă în care se vede chipul ei și nu puteam să-mi imaginez că poate fi atât de reușită grafic coperta și volumul.

Citesc: (de pe coperta a patra ) Mulți ani autoarea nu a fost tentată de un debut editorial, preferând să-și plaseze poemele în regimul discret al site-ului www.poezie.ro. Aș vrea să contrazic pe cel care a scris aceste cuvinte: situl nu are un regim discret și Silvia nu a publicat într-un regim discret, ea este o personalitate pe acest site și a intrat între personalitățile site-ului încă de la început, din primăvara lui 2003. Și, cred eu că pe 10 aprilie 2005, se împlinesc doi ani de poezie.ro pentru Silvia Caloianu.

Despre cum scrie Silvia poezie: noi discutăm ore în șir pe internet online, ne transmitem impresii, ne transmitem fragmente de texte, de cele mai multe ori eu o întreb cum îi sună un anumit poem, dacă este bine un anumit cuvânt să-l folosesc, este un fel de cenaclu ONLINE.



Dan Tristian:


Îmi încep discursul, făcând o mică remarcă. Gîndesc că nu este necesar să facem apologia virtualului, nu e necesar să facem apologia sit-ului. În cele din urmă spațiul virtual, rețelele internet și nu numai, sunt mijloace și nimic mai mult, așa cum poezia, la rîndul ei, devine mijloc, trebuie să devină mijloc, pentru că în gândirea și simțirea mea o poezie care devine scop, devine un surogat.

Continuându-mi lapidarul discurs și incoerent, până la urmă, fiindcă emoțiile m-au copleșit și pe mine, aș putea spune că apariția oricărei cărți este un fapt necesar, iar gestul Silviei se înscrie mirabil în această necesitate. Este redundant să spunem de ce, pentru că toți care simțim și toți care iubim, știm ce înseamnă vresul și știm ce înseamnă pârghia aceasta “vers”, de a-l deschide spre ceilalți, dar în cele din urmă argumentul necesității nu se regăsește la nivelul superficial, deci coboară chiar până în ontologic și acolo în ontologic esențialul își spune în cele din urmă cuvântul. Astfel fiecare dintre noi care avem peocupări lirice, coborând din matricea logosului având o structură eminanmente lirică, hemografia devine un reflex, un reflex mirabil, scrisul devine un reflex, motiv pentru care nu trebuie si nu ne rămâne decât să-l descoperim ca atare, ca o minune ce ne însoțește, așa cum spunea Giovani Pappini în acest scurt exil al nostru numit viață.

Astefel dacă încercăm să găsim o explicație contextuală nu doar dată de insuficiențele limbii române, în acest spațiu atât de încercat, gestul Silviei este unul salutabil, atât pentru singularitatea proprie, cât și pentru cei cu care intră Silvia în relație. De ce? Pentru că vrând-nevrând gestul Silviei devine un liant, iar faptul că eu am venit tocmai de la Tg. Jiu la această sărbătoare a Silviei, ar trebui să fie o dovadă vie a celor ce-am spus.

Pentru mine niciodată pe nume deși nu am citit acest volum, dar o citesc pe Silvia frecvent pe acest mijloc de comunicare, rămâne o sugestie sublimată a faptului de a fi om, iubit, îndurerat, pătimaș, abisal, în fond un om în dialectica atât de fascinantă a vieții. Și pentru a închide, într-un fel, făcând la rându-mi apologia acestei apariții de carte, aș vrea să precizez, că dacă pentru unii poezia sau a scrie este un mod de a-ți pierde timpul, dacă este o știință exactă în cele din urmă (am auzit discutându-se acest fapt), pentru cei care trăiesc într-un mod autentic versul și scrisul este un mod de viață.

Închei scurta mea intervenție prin a da citire unui poem de-al Silvei:

dar m-ai atins

el își săvârșea opera într-un joc de limbaj
el ne făcea să credem ca existăm în somn
dorințele noastre erau atât cât să avem nevoie
el ne spunea că tot ce atingem e simbol
de aceea păstram distanța pe muchii de ore
în plânsul culorilor
între noi doar pernele dormeau
pe roze
de aceea îmi mușcam buzele când încercai să te apropii
de aceea închideam ochii cât puteam de strâns
și toate lucrurile respirau deveneau notabile
evitând psihanalizele
dar m-ai atins
acum știi
de ce ești poezie




NICOLAE POPA, membru al Uniunii Scriitorilor din R.M. (pe poezie.ro: Nicolae Mihai Popa):


Cui dintre cei care face poezie nu-i este rușine că face poezie? Eu cred că astea sunt momentele cele mai sfinte ale unei biografii de poet: când încă îți mai este rușine să arăți cuiva poezia. Știi că o ai ascunsă undeva doar pentru tine și că ea este tot universul tău și doamne ferește să dispară intr-un incendiu sau altfel. Din păcate clipele astea se duc, pentru că din moment ce-ți apare prima carte, a doua , apare acea pretenție care se cheamă scriitor profesionist, poet profesionist. Intri în pământ de rușine când îți spun: „Bună ziua, poetule!”, pentru că-ți dai seama că poet înseamnă un fel de poreclă, de fapt. Te duci după niște sponsorizări, te primesc foarte bine la intrare...când, din vorba-n vorbă află că scrii poezii, imaginea ta se duce de râpă, căci nimănui nu-i place să aibă de aface cu cineva căruia i se ridică poezia la cap. Așa că, în asemenea condiții și într-un Chișinău plin de amărăciune, unde nimănui nu îi e a poezie și - apropo, pe măsură ce scriitorii noștri vorbesc tot mai tare despre poezie - cu atât mai tare se duce poezia mai la afund.

Mi-am zis că nu mai particip la nici o discuție literară, nu vreau să dau nume, dar toate discuțiile noastre despre poezie sunt în afara poeziei. Nimeni nu discută, de fapt poezia, nimeni nu simte poezia decât foarte rar și, dacă sunt foarte tineri și neafectați de toate celelalte, care apar pe parcursul carierei literare.

Și uite că într-o bună zi nu mai știu ce căutam pe internet și aflu că există în Chișinău posibilitatea de a rămâne în intimitatea ta și mie - apropo! - îmi place ceea ce-i scris pe copertă (probabil, se refera la coperta pe verso a volumului „niciodata pe nume” – n.n.), dar o înțeleg altfel.

Imaginați-vă un internet-cafe: alături joacă baieții cu motoare, unii împușcă, dincolo cântă Vîsoțchi, în spate cineva caută pornografie și tu citești site-ul poezie.ro. O atmosferă splendidă pentru poezie! J Care e avantajul? Pe lîngă faptul că publici poezie, mai poți și discuta despre poezie. În fond, trăiești poezia parcă singur cu tine. În fața unei săli, ca aici și eu sunt un om cu emoții, nu spui chiar totul, acolo, ești tu cu tine însuți și te simți cu adevărat omul poeziei. Mai mult decât atât: dacă întâmplător ți-a venit o poezie în care nu ai siguranța că este, nu riști nimic, îți pui un pseudonim și ai lansat-o! :).... Nici nu știu câte pseudonime am! Cu unele poezii mi-i rușine: nici nu trec gardul cu ele,dar oricum, e o plăcere deosebită.

Să vorbim un pic și despre poezia Silviei. Să știi că mă apropii greu de poezia ta pe hârtie. Parcă internetul, ecranul îmi dădea alte senzații. Ceea ce acolo pare foarte trăsnit și interesant aici mi se pare parcă academizat un pic, parcă prea serios.Eu sunt cel care, când a venit Eugen Lungu la terasă și mi-a zis\"...am dat de niște poezii, poate cineva vrea să ne joace..., cine o fi...?\", eu l-am întrebat dacă este un vers cu șireturile care....(e vorba de poezia „să îmi leg doar șireturile”, n.n.) și el a zis că este . Atunci i-am spus că e vorba de Sirena, Silvia Caloianu.

Dragă Silvia, o să te caut în continuare pe internet, indiferent că mi-ai dat cartea și te voi citi și aici, pentru că, să vă mai spun un mic detaliu, dar, dar...este extrem de important. Pe Silvia n-o citiți acolo doar cum este ea ca poetă, citești și ce gîndește Silvia Caloianu la ora aceea, ce-a crezut despre colegi, cum le-a răspuns, îți mai lasă și un mesaj că la ora 2 de noapte era eclipsă de lună, adică tot acest univers de imagini, poezie, păreri mi se pare fascinant, vă spun cu toată sinceritatea. Mi se pare un univers de trăire sinceră a poeziei.

Pentru prima dată văd pe cineva în carne și oase de pe poezie.ro și mă bucur.Vă felicit că faceți site-ul tot mai interesant. Mă adresez celor care fac poezie, văd că sunt mulți aici, să nu tindeți niciodată să deveniți poeți profesioniști, este cea mai mare bătaie de joc față de harul pe care vi l-a dat D-zeu. E bine să fiți acolo în intimitatea voastră, să trăiți cu poezia poate doar pentru voi, deși ea, tocmai atunci cînd este doar pentru tine atunci este și pentru toată lumea.

Silvia te felicit și am să-ți vorbesc despre carte pe o altă hârtie.
Numai atât vă mai spun și gata. Un articol care cred că o să fie pe pagina a treia cu titre mari ,\"Fenomenul Silvia Caloianu\"...Pentru că mi s-a părut extraordinar să găsesc în Chișinău, la etajul 5, pe cineva care scrie zilnic, face zeci de mesaje despre poezie, care trăiește la ora 3 de noapte, 8 dimineața permanent cu poezia. Eu nu credeam că este cu putință așa ceva...Și asta se întîmpla nu undeva la Cluj sau București: Silvia era undeva aici, într-un anonimat absolut, chiar poeți foarte buni, profesioniști, care-și făceau serviciul la același etaj - pentru că la același etaj este și o editură - habar nu aveau că peste perete e cineva care scrie poezii ieșite din comun, după mine. O vedeau doar ieșind în ciupici așa pe coridor :))

Felicitările mele Silvia! E bună apariția ta pe hârtie, dar să nu dispari nici de pe ecran!



Silvia Caloianu:


În primul rând vreau să mulțumesc domnului Eugen Lungu, în persoană, editurii ARC, Fundației Soros ș tuturori celor care se ocupă de aplicarea acestui proiect, datorită căruia mi-a apărut și mie cartea. În prmul rînd - și personal - domnului Eugen Lungu, care m-a suportat atâta... și, mi-a spus odată că nu i s-a mai întâmplat așa ceva ( sunt indecisă, nu știu ce vreau, nu vreau nimic...), am schimbat mereu ...textele, titlurile...nu știu...nu mai vroiam cartea... ba o vroiam, ba nu o mai vroiam...dar, Eugen Lungu trebuia să scoată cartea („pai da, editura trebuia să facă ceva” – o voce din sală) era normal... Cred că nu scriam dacă nu era poezie.ro, dacă nu era internetul - în mod sigur - pentru că sunt o ființă pe cât de sentimentală pe atât de pragmatică. Cel puțin, așa îmi place mie să cred :) ...Vreau să mulțumesc tuturor, celor care ați venit, pe mulți nici nu-i cunosc, pe unii nu i-am văzut de foarte mult timp. Eu m-am retras un pic în mine și...îmi e bine acolo...Dacă nu era internetul, nu știu ce inventam, dar îmi pare bine că a fost internetul!
Vreau să mulțumesc că sunteți aici și celor care au venit de foarte departe, de la Tg. Jiu, de la Iași, și celor care au vrut să vinăi, cel puțin, m-au încurajat spunându-mi că vin și eu așa m-am înspăimântat când am auzit că vin, că nu știam cum să fac față lucrurilor :) ! Și, până la urmă, nu au venit :(.

Mulțumesc și lor fiindcă altfel nu era acum această lansare de carte...Din Chișinău erau foarte mulți, care mă întrebau de lansare, dar pe care nu-i văd, dar tare au mai spus că vin nu numai din Chișinău, dar și din România :), reprezentanții poeziei.ro. știu.

Dacă și Dan Tristian nu îmi tot spunea: „Silviaaaaaaaaa, dacă nu lansezi pana pe data de...nu mai vin, nu mai am posibilitate să vin la Chișinău ( vocea lui Dan: amenințare pedagogică). Alina la fel...Deci, dacă nu erați voi toți, azi poate nu ne vedeam aici.

Cănd am scris nu m-am gândit că scriu pentru popor :), eu am scris că am avut nevoie să scriu, am scris pentru mine, dar mă bucur nespus, mă bucur foarte mult că poezia mea place, e normal , e omenesc.

Vă invit la masă, cineva mi-a spus, nu știu dacă au glumit, că sunt niște sirene confecționate din nu mai știu ce produse alimentare, vom vedea :) ...și atunci, dacă mai aveți chef de poezie, după ce bem și șampanie... :). Atenție! Șampania nu este pentru că este...marele eveniment cartea pentru mine, este eveniment în măsura în care au investit în mine alții, cum ar fi Eugen Lungu și toți prietenii !



Maria:

Rolul meu pe această pagină nu a fost prea greu, cu ajutorul camerei de filmat am încercat să aduc aici și acum atmosfera de înălțare sufletească pe tărâmul poezie la sărbătoarea Silviei.

Desigur că intervenția mea este minimă în sensul că uneori derulez de câteva ori să aud ce spune cineva. Dacă am reușit sau nu...


Evenimentul a fost prezentat foarte sumar și în jurnal de Chișinău

Ar mai fi multe de spus, dar consider că vor și alții, să-și împărtășească impresiile de la Sărbătoarea Silviei. În acea sală nu a fost nevoie să trec nici o graniță, nici un fel de restricții, eram ca într-o mare familie. Întâlnirea cu cei de dincolo de Prut, a fost și pentru mine personal o mare sărbătoare. Necunoscuți fiind, acolo ne cunosteam de-o viață! Maria se oprește fiindcă devine patetică!



Imagini de la lansare si după








Nicolae Popa




Alma




Andrei Gamart si Victor Neaga (de la stanga la dreapta)




Filp, Alina, Leoveanu, Decembrie, Eugen Lungu, Sirena




Sirena și admiratorii





Filp împreună cu alți participanți la standul poezie.ro





Actorul Aristin Cupcea, Filp, Alma, Leoveanu, Decembrie, Eugen Lungu, Sirena






Aristin Cupcea, Elena Vulpe, Filip, Alma





Ion Diviza recitând epigrama dedicată Silvei







Nicolae Popa, Aristin Cupcea, Elena Vulpe, Filip, Alma





Standul poezie.ro









Aristin Cupcea recitând din volumul niciodată pe nume





Leoveanu și Diviza









Leoveanu, Decembrie, Eugen Lungu





O parte din sala biblioteci cu participanții la manifestare, undeva prin capul mesei o descoperim pe Rudmila Popovici





Filp, Alma, Leoveanu













Sanda Samcov, Filip, Mihai Cucereavi, George Potyng, Decembrie






















Încheiere: Întoarcerea acasa! Cred că tot Filip are de spus ceva sau ceilalți doi! Eu am rămas acolo!