Maria Elena Chindea

solide în cunoaștere, Dragoș! Câteodată simt acut lipsa unei fundații autentice în cultură. Aproape că mă simt neputincioasă, ca autodidact care a studiat haotic tot ce i-a plăcut, când problemele afective și de sănătate i-au dat ceva timp și energie. De cititul în alte limbi nici nu vreau să mă gândesc. Trăiască traducătorii că prin intermediul lor putem atinge, măcar parțial, spiritul marilor creatori de miracole, și cei de la talpa culturi!
Din toate domeniile, nu numai spiritualitate și artă!

cu ideea forță a acestui poem: apelor tale doar tu ai puterea și îndreptățirea să le faci diguri! În aceste vremuri tulburi, mulți se consideră deținători ai adevărului unic, vin la tine „cu dragoste” să-ți dea un pumn în plex ca să-ncapi în tiparele propriilor lor gândiri, altfel te repudiază ca pe un gunoi. Am citit poeți de pe toate meridianele planetei, și chiar de între unii există vagi asemănări de stil, nu există copii la indigo așa cum te-ar vrea unii!. Aș putea spune că există atâtea stiluri câți poeți există. Cineva de afară te poate îndruma în câteva tehnici de scris (pe care le poți urma sau nu) dar să te-nvețe poezie nimeni nu poate. Poezia e o stare de grație a sufletului tău, nimeni nu ți-o poate preda sau impune - este ca și cum cineva ți-ar spune că-ți poate face un transplant de suflet!
Pretenție absolut absurdă! Succes!

particularitatea aceasta a poemelor tale, starea aceasta respirabilă „ca-n linia întâi pe front”! Și eu sunt o fire rebelă, dar tu Dragoș cred că ești veșnicul înrolat pe toate fronturile de luptă, pentru toate ideile mărețe în numele cărora omenirea a sângerat! La tine până și poemele de meditație, de reverie, sunt abordate pieptiș, din cele mai incomode poziții! Acest poem, ca ape subterane nu ca subiect, îmi amintește de testamentul mistic al Mioriței, care numai a resemnare nu sună - ci ca privire lucidă în sine de pe un palier foarte înalt, care ne translatează într-un plan al cunoașterii dincolo de portalul acestei dimensiuni limitative. Evident că ești „învingător ca apărător al gliei
și apoi să mor liniștit, mândru de sânge/ pentru ai mei și pentru mine însumi
în primul rând”!
Tulburător manifest de credință, am plâns citind finalul apoteotic, și eu nu plâng ușor, nu-mi stau în fire sentimentalismele ușoare!
Mulțumesc!

vâna puternică a acestui poem, m-a fascinat punctul de pornire. Să pleci într-o incursiune istorică și socială cu implicații profunde în meandrele sufletului și spiritului uman de la forma urechilor femeii - m-a surprins plăcut! Infinită e imaginația omului! Am citit cu încântare!

Dragoș în comentariu că „zburăm când suntem inspirați”, eu aș mai complecta și că zburăm când suntem nevoiți. Când zborul rămâne singura soluție. Acum mai mulți ani, când eram aproape total legumă, reușind să străbat 6 metri în vreo 3 ore, într-o recluziune de 8 ani autoimpusă de boală, aveam pe perete xeroxată color poza de copertă a cărții lui Mantak Chia - „Secretele taoiste ale iubirii”, care avea o femeie-vultur cu aripile întinse. M-am rugat și-am meditat mult asupra tuturor aspectelor vieții în acești ani de recluziune, am dărâmat temple și-am construit altele - dar știu cu siguranță că nu mă rugam să-mi treacă boala, nici durerile care erau acute, ci mă rugam fierbinte să-mi crească aripi ca femeii din poza aceea. Zilnic, iar și iar, ruga era pentru aripi - cred că am încărcat energetic acea poză cu toate văzduhurile sufletului meu... Citisem și rezonasem dinainte de boală cu „Pescărușul” și Dorz, pe Oancea Sorin nu l-am citit, dar poza aceea sintetiza vizual foarte bine toate miturile și învățăturile culese din cărți, poate și pentru că din cauza durerilor nu mă puteam concentra să citesc cu folos, disiparea era prea mare.
Mulțumesc din suflet Pașa pentru arheologia prin substraturile micropoemului meu, cu atât mai mult cu cât am învățat ce valoroasă este cunoașterea pe verticală nu numai pe orizontală! Mulțumesc și de înstelare!

m-au fascinat păsările, copil, din iarbă, le priveam fascinată ore în șir, iar și iar. M-am sau am simțit acut gratiile unei închisori nevăzute. Păsările erau punctul meu de echilibru. Cred că de-atunci au început să crească în mine văzduhurile!
Mulțumesc pentru empatie și înstelare.

și onorează prezența ta, Pașa. Mulțumesc!

în complexitatea lui, spiritul uman poate să îmbrace orice identitate în formele gând și să absoarbă atributele ființei. Puterea de învățare și adaptabilitate e imensă, și dă naștere la tsunami! Mulțumesc de prezența ta constantă.

citire și semn de apreciere, Ottilia! Onorată de prezența ta în pagină.!

dar te rog să lăsăm protocoalele; nu-și au rostul, nici măcar cele legate de vârstă, noi fiind spirite nemuritoare.

trebuie lăsate să se reverse așa cum simte, gândește, și se exprimă fiecare! Dar n-aș merge până la a da direcții și verdicte care limbaj e autentic și care nu! Am oroare de patul lui Procust în care avem tendința de a încadra un mod de comunicare (poetic sau nu) noi având ce calificări??? Limbajul poetic a suferit enorm de multe schimbări de-a lungul veacurilor și chiar în zone geografice - cine ne dă nouă dreptul să decretăm ăsta e autentic, ăsta nu!?? Și în funcție de predominanța unei chakre energetice creația poate fi mentală sau afectivă în proporții diferite. Dumnezeu nu ne-a făcut copii xeros, iar în unicitatea noastră se poate crea autentic și cu neologisme și fără. Ce și cum visăm îmbracă culoarea specifică doar nouă, indiferent cât de mulți sau puțini rezonează cu ea!
Mi-a plăcut explorarea ta în „lumea sensibilă”!

pilonii de susținere a vieții, dacă s-a schimbat vibrația pământului, compoziția electro-chimică a celulelor noastre, aerul, apele, cum să nu ne schimbăm noi! Am fi condamnați la extincție.Dar în perioada de tranziție e normal să fim bulversați, mai ales cei ce ne-am născut cu o anumită hartă genetică care acum nu mai corespunde acestor timpuri. Schimbarea de ere pe toate palierele existenței nu are cum să nu producă seisme individuale. Unii avem puterea de-a ne adapta, alții gâfâie din greu să țină pasul... Da cumva, pe sau sub scut, fiecare ajungem la finiș! :)

este cea care ar caracteriza refuzul de-a participa la viața comunității. Cred că mai degrabă se retrag în ei înșiși ca o formă de rezistență supremă pentru a-și reconfigura harta interioară:„ privesc/dincolo zarea/şi tac”! Tăcerea și privitul dincolo de zare nu-mi sună a resemnare ci a profunde reașezări în arhitectura complexă a gândirii și simțirii umane! Când vremurile își schimbă parametrii manifestării - omul, ca parte integrantă nu poate rămâne în vechi calapoade!
Mi-a plăcut radiografia poetică!

la trăiri în alte pulsați, când totul avea un miros de reavăn, de natural, când omul trăia într-o simbioză perfectă cu natura, fără atâta artificial care ne rupe de adevărata noastră esență și ne otrăvește respirația vieții!
Am rezonat!

metafora cu Hiroshima și curenții subterani ai poemului! N-am văzut filmul, o să urmăresc să-l văd, dar pot să spun că m-am gândit nu o dată la drama creatorului (consider că și inventatorii sunt niște creatori chiar de activează alte părți de creier) care trăiește veșnic sub spaima că (în dualitate fiind) ceea ce creează poate fi folosit în ambele sensuri, nu numai cel constructiv. Acum mai bine de 40 de ani studiam arta actorului și am mers la Teatrul Giulești să văd o piesă (nu-i mai țin minte numele din păcate) în care era vorba de viața lui Dimitrie Cantemir înainte de a deveni domn, la curtea tatălui său voievodul Constantin Cantemir! Acolo l-am văzut pe Mihăilescu-Brăila în rol de dramă, îl juca pe Constantin Cantemir voievodul analfabet, tatăl lui Dimitrie! A făcut un rol magistral, există la un moment dat o scenă din iatacul domnitorului, Brăila în cămașă lungă albă de noapte, îngenuncheat lângă pat, la lumina candelei, se roagă lui Dumnezeu să-i protejeze țara de situația dramatică în care se găsea atacată de mulți vecini (ruși, turci, tătari). Și la un moment dat spune: „Doamne, nu știu carte, am învățat să scriu un singur nume, și pe numele meu, acum, călărește moartea!”... Fantastică replică care spune totul despre drama celui care nu poate opri avalanșa istoriei! Iar jocul lui Brăila desăvârșit - toată sala era în lacrimi și-i sorbea cuvintele, tăcerile grăitoare!....
Evident că acum „citesc” altfel poemul tău - un lucru poate fi văzut altfel doar schimbând perspectivele.......
Mulțumesc de decodare!

în care totul se așeza cuminte pe polița moștenită din bătrâni, așa cum se cuvenea, într-o rânduială nesmintită de veacuri și intemperii. Așa era la țară, Babilonul a început la oraș, limbile și orânduielile s-au amestecat, ne-au disipat individualitatea, apartenența la un rit mistic care ne dădea verticalitatea staturii și lumina interioară. Poemul are un strat subteran de durere profundă bine strunită, ca după un paradis pierdut!
Mulțumesc!

.

Dragoș că ești „adăpătoare cu sânge,” - da unde ești bre, în deltă, de te-atacă în hoarde țânțarii??? Ulei esențial de lavandă și eucalipt în lampa de aromoterapie și tamponări cu tamponări cu oțet unde te-au ciuruit, are efect asupra atacurilor concentrice. Pe de altă parte, nu pot să nu remarc că-ți potențează (dacă mai era nevoie) imaginația! :) Auzi la el, „micuțe Hiroshime”, am citit jăluirile tale metaforice în starea aceea de „râsu-plânsu” evidențiată de Nikita. Da te-au răpus bine micuțele jivine de te și văzuși mort, hi hi hi!
Iartă distracția mea - da te știam un spirit stenic!

această odă social-istorică-afectivă a acelui erou necunoscut, că m-a durut privirea lucidă din spatele cortinei, e prea puțin spus.Mă gândesc CE am putea face concret noi, cei fără putere socială și politică, să deviem planurile malefice ale Ocultelor de tot felul care ne vând sistematic ca întotdeauna de-a lungul istoriei, cu participarea entuziastă a unora de-același sânge cu noi dar nu de-același spirit! Cred că numai rezistența spirituală, păstrarea în curățenie a cugetului și sufletului nostru nu este suficient! Neputința (în a mișca lucrurile vizibil și puternic) rămâne o veșnică rană deschisă!

”Dorința omului (pasiunile sale) sunt mereu un motor, care se bazează foarte mult pe constituția și sensibilitatea acelei persoane, nu neapărat este, însă, un ”cristal independent”, de acel om. ”Dorința omului mișcă viața!” Dar nu numai, ptr. că doar motorul nu-ți dă perspectiva și carnea vieții. Iar cum îți construiești vehiculul care să te transporte printre aștrii depinde de perseverența și profunzimea spiritului tău. Acelea pun în mișcare și alimentează motorul care mișcă viața în tine vizibil - nu măcinare în gol doar prin dorință.
Mi-au plăcut Luana aforismele tale!

poate părea câteodată o fugă după fata morgana, o goană de a atinge orizontul, pentru că pe măsură ce știm, ne dăm seama de imensitatea necunoscutului, veșnică ispită ce ne apropie depărtările!
Mi-a plăcut!