Alb, mai roșu

Dragoș că ești „adăpătoare cu sânge,” - da unde ești bre, în deltă, de te-atacă în hoarde țânțarii??? Ulei esențial de lavandă și eucalipt în lampa de aromoterapie și tamponări cu tamponări cu oțet unde te-au ciuruit, are efect asupra atacurilor concentrice. Pe de altă parte, nu pot să nu remarc că-ți potențează (dacă mai era nevoie) imaginația! :) Auzi la el, „micuțe Hiroshime”, am citit jăluirile tale metaforice în starea aceea de „râsu-plânsu” evidențiată de Nikita. Da te-au răpus bine micuțele jivine de te și văzuși mort, hi hi hi!
Iartă distracția mea - da te știam un spirit stenic!

Este scris după ce am văzut, la aniversarea pe 31 iulie, a 12 ani de căsnicie legiuită alături de Iubita_Una, filmul "Oppenheimer" a doua oară. Nătâng CTP-ul, să spună că protagonistul n-a jucat bine. A ținut tot filmul sufletul la gură oricărui spectator care a rezistat 3 ore și-un minut în sală.

Scriind acest poem țânțarii-n casă mă frigeau (și doi-trei deodată, i-am lăsat să-și umple trupurile ca niște cisterne miniaturale, dar gândul meu era la chinurile și frământările inventatorului Oppenheimer și a tuturor celorlalți savanți ce au lucrat precum constructorii piramidelor, și mukt cu mintea, în Los Alamos, ținutul amerindienilor din New Mexico, ca să facă un mare "cacadou" americănesc pentru omenire, până astăzi tot mai baban.

metafora cu Hiroshima și curenții subterani ai poemului! N-am văzut filmul, o să urmăresc să-l văd, dar pot să spun că m-am gândit nu o dată la drama creatorului (consider că și inventatorii sunt niște creatori chiar de activează alte părți de creier) care trăiește veșnic sub spaima că (în dualitate fiind) ceea ce creează poate fi folosit în ambele sensuri, nu numai cel constructiv. Acum mai bine de 40 de ani studiam arta actorului și am mers la Teatrul Giulești să văd o piesă (nu-i mai țin minte numele din păcate) în care era vorba de viața lui Dimitrie Cantemir înainte de a deveni domn, la curtea tatălui său voievodul Constantin Cantemir! Acolo l-am văzut pe Mihăilescu-Brăila în rol de dramă, îl juca pe Constantin Cantemir voievodul analfabet, tatăl lui Dimitrie! A făcut un rol magistral, există la un moment dat o scenă din iatacul domnitorului, Brăila în cămașă lungă albă de noapte, îngenuncheat lângă pat, la lumina candelei, se roagă lui Dumnezeu să-i protejeze țara de situația dramatică în care se găsea atacată de mulți vecini (ruși, turci, tătari). Și la un moment dat spune: „Doamne, nu știu carte, am învățat să scriu un singur nume, și pe numele meu, acum, călărește moartea!”... Fantastică replică care spune totul despre drama celui care nu poate opri avalanșa istoriei! Iar jocul lui Brăila desăvârșit - toată sala era în lacrimi și-i sorbea cuvintele, tăcerile grăitoare!....
Evident că acum „citesc” altfel poemul tău - un lucru poate fi văzut altfel doar schimbând perspectivele.......
Mulțumesc de decodare!