Manolescu Gorun

Leonard? Decat ca-i alba-neagra. Si cu \"ceva\" pe la mijloc. De care nu stim. Si ne mai jucam si noi. Ca sa treca timpu\'. Ci ca - spun unii destepti - ar fi \"ludicul\".

am sa-ti intorc vizita.

Poza este preluata dintr-un album public de pe internet.

\"de unde vine \"limbajul\" din grafica cu sahul tras de sfori?\"

După mintea mea ce \"prostă de femeie\" - spun asta din invidie masculină pentru că femeile, cu logica lor terre a terre și intuiția care să în spatele acesteia, sunt mult mai aproape de realitate, dovadă și întrebarea de mai sus - zic următoarele.

Omului I s-a dat Logosul Divin. Pe care l-a degradat transformându-l în \"limbaj\". Mai mult, crede acum că, luând locul Celui care I-la dat, poate face orice cu \"limbajul\". Uită că în Logos mai există și o \"cheie\" (un fel de \"cod genetic\"). Pe care, când se va trezi, o să începă s-o caute. Pariul va fi imens. Ori o va găsi, ori va pieri. Dar și dacă o va găsi și va căuta s-o înlocuiască cu alta pentru a deveni, într-adevăr Dumnezeu, va ajunge la același rezultat ca și când n-ar fi găsit-o.

Mulțumesc că m-ai obligat să-ți răspund. Este, dacă nu mă înșel, a doua vizită cu care mă onorezi. La prima, mea culpa, am vrut să-ți răspund, dar am uitat. Sper să ne mai întâlnim. Și să-ți intorc vizita.

Toate cele bune,

Gorun

de-refulat si eu odata cu tine. dupa ce m-am intors, dupa un timp mai lung, din alt spatiu geografic departat, in Romanica noastra draga. dar asta e. acum ma simt \"acasa\" si asta conteaza. ne mirosim unii pe altii si nu mai simtim cum pute, ne re-obisnuim. si, mai ales, ne credem (si chiar suntem)mai destepti, mai curati, mai uscati (cum zice reclama) ca tampoanele alea care se baga in...la femei, chiar si cand sunt pline cu menstruatie. dar, oricum, cel putin eu, am supravietuit epocii de aur. si, totusi, asta conteaza extraordinar de mult.

la buna vedere si sub auspicii mai favorabile,
G.M.

Scuza-mi te rog tot soiul de typos si chiar greselile de exprimare din com-ul anterior.

In ceea ce priveste teoria jocurilor ea se leaga, evident, de jocurile de limbaj. Dar nu numai in sensul in care s-ar pute banui printr-un transfer semantic al termenului \"joc\" care apare in ambele cazuri. Insa, dupa parerea mea, ea are (sau ar trebui sa aiba) mai mult legatura cu un nou mod de a privi lucrurile de catre noi occidentalii. Ma refer aici la multiculturalism care in Canada chiar a inceput sa functioneze (spre deosebire de USA - am fost si am stat si pe acolo un timp in urma cu cativa ani). SUA unde, de sub masca democratiei izbucneste din cand in cand rasismul (mai ales in ceea ce priveste componenta afro). Si aici sunt inca multe de spus. Sa revin la teoria jocurilor. In multiculturalitate dar si in viata de toate zilele ar trebui - si tendinta actuala in management (dar limitata la granitele unei unitati: firma, corporatie, etc.) chiar o face - sa se aplice jocurile fara suma nula (de cooperare) in detrimentul celor cu suma nula (bazate pe competitie). Dar nici cele din nurma nu trebuie complet scoase din uz. O carte interesanta este cea a lui Fukuyama (Marea ruptura)care analizeaza, printre altele, acest aspect comparativ Occident-Orient (acelas Fukuyama care a scris si tampenia aia cu disparitia istoriei atat de draga postmodernistilor si pe care Baudrillard o ia si o intoarce pe toate partile, evident altfel decat F.). Dar care in Marea ruptura chiar spune lucruri interesante. Ar mai fi de discutat in contextul teoriei jocurilor si Managementul KyZen japonez...dar cate altele nu se pot discuta

Sumt mai multe probleme pe care le ridici. Încerc să-ți răspund doar la două. Cât voi putea.

1. Sunt, într-adevăr, mai multe teoreme privind incompletitudinea, ale lui Gödel. Eu m-am referit numai la cea mai cunoscută dintre ele și care mă interesa d.p.d.v. al textului meu. Probabil ar fi trebuit să menționez acest lucru într-o notă de subsol. Ceea ce am s-o și fac.
2. Gramaticile generative ale lui Chomsky sunt și nu sunt o generalizare/particularizare a unui sistem de gândire. Ele se leagă însă de un astfel de sistem dacă ne gândim la gramaticile context free sau nu. Aici este foarte mult de discutat. Mai pot fi luate în discuție și automatele stohastice despre care C. vorbește, într-un articol, la un moment dat. Ele pot fi corelate cu gandirea fragmentară. Și multe altele…C., este însă pentru mine, extrem de interesant din alt punct de vedere. Voi cita dintr-un articol al său publicat în 1968:\"Astăzi, cel puțin în Statele Unite, mai există doar puține urme ale iluziilor primilor ani de după război….[atunci] existau puține motive să se pună la îndoială convingerea lui Leonard Blomfield, Bernard Russell și a lingviștilor și psihologilor pozitiviști, a filosofilor în general, după care sistemul conceptual al psihologiei stimul răspuns se va extinde mai tărziu până la punctul la care el va oferi o explicație satisfăcătoare celor mai misterioase capacități umane… Dacă luăm în considerare statutul actual al metodologiei lingvisticii structurale, al linvisticii stimul-răspuns …sau modelele probabiliste sau cele bazate pe teoria automatelor ale utilizării limbajului, vom găsi că în toate cazurile a avut loc o evoluție asemănătoare: o analiză atentă a arătat că exact în măsura în care sistemul de concepte și principii propus ar putea fi precizat, se poate dovedi că el este inadecvat într-un mod fundamental. Tipurile de structuri care sunt realizate în termenii acestor teorii nu sunt acelea pe care le putem postula ca subiacente utilizării limbajului dacă trebuie satisfăcute condițiile empirice de adecvare….\". Cu alte cuvinte, cam același lucru îl spune și Hintikka atunci când vorbește de informația de supra față și cea de adâncime ale unei analitici a limbajului….Dar ajunge. Să trec la \"cestiune\". Cu toate avertismentele celor doi \"mari\" pe care i-am citat și a altora mai puțin cunoscuți (eg. semioticianul Tulio de Mauro, etc.), \"filosofia analitică\" care are în centru \"analitica limbajului\", pornită din lucrările lui Frege, trecută prin Russell ca să facă explozie, mai ales, în Witt. II, explozie care azi se amplifică într-o veselie, nu e numai aiureală - după părerea mea - ci de-a dreptul nocivă. Ea corelându-se perfect cu p(r)ostmodernismul. Și aceasta deoarece mi se pare evident că aplicarea cu o consecvență diabolică a principiului separabilității în lingvistică (inclusiv în zisa filosofie analitică) este nefastă. Mai clar. A \"rupe\" complet limbajul de entitatea care îl produce (omul) și a-l studia separat pe motiv că, așa cum credea Witt. I în Tractatus…(strucra limbajului reprezintă/e izomorfă cu structura lumii), ca și când ar fi o insectă moartă dintr-un insectar pe care o descompunem pentru studiu în părți componente crezând-o vie, e o aberație. În paranteză mai adaug că procedeul anterior de a studia limbajul în sine ca un obiect independent și de a reproduce structurile sale pe calculator a fost un mare fiasco înregistrat de Inteligența Artificială în cadrul \"traducerii automate\". Și lucrul ăsta s-a văzut încă din anii \'60 când USA a alocat, în cadru unui proiect militar, sume imense în acest scop. Următorul eșec l-au înregistrat \"calculatoarele de generația a V-a\", proiect lansat cu surle și tobe de japonezi. Și asta pentru că singurele rezultate le-au dat așa zisele \"sisteme expert\" care însă se bazează pe un univers al discursului bine precizat, deci cu semnificații univoce care, evident, sunt departe de polisemantismul utilizat de om când folosește, în mod obișnuit limbajul. Însuși Terry Winograd, un \"papă\" în IA, s-a trezit între timp și a schimbat macazul. Și totuși nici azi lumea nu se astâmpără și continuă cercetările în subdomeniul IA numit \"procesarea limbajului natural\" - aceeeași Mbrie cu altă pălărie. În concluzie, structurile profunde ale gândirii umane nu corespund și nu pot corespunde izomorf cu structurile limbajului (natural). Iar rădăcinile erorii de care am vorbit sunt mult mai adânci. Ele se trag din Aristotel, așa cum am încercat să sugerez în eseul precedent dedicat lui Witt., atunci când a înlocuit cele 5 categorii existențale platoniciene cu cele 10 categorii calchiate pe limba gracă antică.

Oprește-mă odată că m-am săturat eu; cred că tu cu atât mai mult. Mai vreau să adaug totuși că Witt. II s-a trezit în raport cu Witt. I aproape desființându-l pe acesta. Și în asta constă genialitatea sa. Iar cei ce continuă, complet deformat, nevalorificând bogăția de sugestii utile ale lui Witt. II și luând-o prin bălării în continuare cu ceea ce le convine numai în cadrul \"analiticii limbajului\" sunt nu numai idioți, dar și periculoși. Și merg, cum am zis, mână în mână cu postmodernismul luat și el pe ulei jucându-se cu același limbaj ca și când ar fi un obiect independent cu care agresivitatea noastră occidentală și pretenția de a stăpâni orice (în opoziție cu modul extrem oriental de a vedea lucrurile) poate face orice.

Din cele de mai sus cred că, de bine de rău, se poate vedea ce mă preocupă. Lucrurile fiind însă f. complicate și mergând împotriva mainstream-ului sunt și foarte greu de spus într-o asemenea manieră încât să le înțeleagă cât mai multă lume. Asta este și motivul pentru care, lucrând în paralel la o carte de eseuri (pe care nu știu dacă voi reuși s-o și termin), tot postez pe diverse situ-ri texte pentru a testa patter-nul adecvat de prezentare a lucrurilor. În același timp, textele pe care le postez, îmi ridică mie însumi în față noi probleme, ajutat , uneori și de reacțiile celor care le și parcurg. Cum este și cazul de față.
Îți mulțumesc că m-ai provocat.

aiurea la astrofizica (traba cu \"quasarii\").

Hai să ne detașăm amândoi. Și să ne privim din afară. Fiecare, când scrie ceva se crede… Dar, apoi, se mai și trezește. Dacă-ți închipui că am ceva personal cu tine, te înșeli. Am cu ce scrii. La rândul meu, numai de afirmare pe ogorul literaturii, ca \"tânără\" speranță, nu-mi arde. Așa că n-ai ce \"pâine să-mi iei de la gură și nici aer\". Faptul că te-am luat în serios și am \"lucrat\" pe textele tale cred că a dovedit (sau a încercat să dovedească) o oarece seriozitate argumentativă a analizei mele. Iar treaba aia cu văzutul ochilor tăi și auzitul glasului când îmi scrii, m-a înduioșat profund (iar am luat-o puțin pe alături; dar, observă te rog, că tot așa fac și când mă refer la mine). Și, încă ceva, sunt convins - vorbind acuma cât pot eu de serios - că scrii din pasiune și nu pentru obținerea faimei. De vină nu ești tu. De vină sunt cei ce te promovează dincolo de potențialitățile tale care le-ai demonstrat până acum (după părere mea). Îmi cer scuze dacă cumva, ca om și nu ca autoare, te-am jicnit cumva.

un text remarcabil. Lipsesc mofturile pretentioase de apel la \"matematica, fizica, IT&C etc.. Cu o singura exceptie: \"la ipoteze false am adăugat și mitul perechii
atât de adevărat că fals implică orice\" care se inscrie firesc in context, servindu-l.

Deși comentariul care urmează nu se referă stric la textul de față, el îl include, fiind o scurtă și, poate, nu suficient de argumentată părere despre ceea ce scrie Luminița Suse.

1. Nu am pretenția că scriu poezie. Dar sunt un „consumator” de..; cândva, pe timpuri, când am publicat prin Luceafărul, chiar credeam că pot scrie texte poetice. Acum, între două – să le zicem „eseuri” – mai „produc” și eu în joacă câte ceva de acest gen. Eu însumi privesc cu circumspecție încercările mele. Iar eseurile le scriu, în primul rând, pentru a mă lămuri (dacă o să reușesc în timpul care îmi mai stă în față, dar merită să încerc) ce se întâmplă cu mine și cu noi toți acum când toate au devenit impredictibile, iar orice previziune pe termen lung sau mediu s-a cam dus. Cel mult mai știm, cu aproximație relativ bună, ce se va întâmpla în zilele următoare (asta în măsura în care nu apare, cumva, un eveniment „catastrofă” gen R. Thom).

2. Pentru a înțelege ce va urma, vă rog să suportați câteva date despre subsemnatul.

3. Cu mult timp în urmă, am fost (și am rămas) furat de matematica, îi zic eu ”pură” și de fizică. Pentru fizică, am avut o anumită intuiție specifică prin care aș fi putut să mă realizez. Nu am făcut-o (dar am căutat, tot timpul, să nu mă despart complet de ea, ca și de matematică dealtfel). M-am lăsat furat de IT (și aici, volens, nolens, a trebuit să-mi bag nasul adânc în logică, fundamentele matematicii și lingvistică matematică). Și nu-mi pare rău. Se pare că și pentru asta, am avut ceva înclinații. Pentru că, tot pe timpuri, stăteam nopțile la „porți închise” pe Felix-uri (programând, mai întâi în limbaj de asamblare apoi în altele) și se crea un fel de „telepatie” între mine și calculator: „știam” în ce punct se va opri un program din cauza unei erori, când îl testam. Dădeam „dump” de memorie și primeam confirmarea. Mi-a fost astfel ușor să trec, ulterior, prin „mini” ca să ajung, în final, la Pc-uri și rețele. De asemenea, mi-a fost ușor să trec de la Fortran, la Cobol, Pascal, C, baze de date... și câte și mai câte, inclusiv IA. Și asta pt. că, întotdeauna, am „simțit” hard-ul, știind ce se întâmplă la nivelul său când se tot adaugă deasupra treburi din ce în ce mai sofisticate.

4. Sunt convins că explicația pe care o tot caut în „eseurile” mele, nu poate fi găsită decât la intersecția matematicii cu fizica și IT&C (mai ales odată cu explozia \"comunicațiilor\" și, în primul rând, prin intermediul internetului) + o anumită „filosofie” și, în final, topite toate în „sacralitate” care nu ține de o religie sau alta și care poate fi sugerată prin „artă” și în ultimă instanță, prin „poezie”, în sensul cel mai general posibil. Și, în nici un caz prin ceea ce se numește, acum, „postmodernism” (un „modernism” ajuns la o limită a paroxismului și care se ciclează, pur și simplu într-un do-while fără ieșire al „nimicului”). Ci printr-o nouă abordare căreia-i zic „postmodernă” din lipsa altei denumiri mai potrivite. Optzecismul, domiismul, rupturismul, boierismul etc., etc., etc., dâmbovițene sunt boli ale copilăriei și furtuni într-un pahar cu apă.

5. Revenind la oile noastre. La o poezie „postmodernă” se poate ajunge pe căi multiple. Luminița Suse alege una bazată tocmai pe matematică, fizică, IT+C. Care mă interesează.

6. Agonia, Hermeneia și alte sit-uri asemănătoare, le tot frecventez pentru a încerca să găsesc promisiuni sau, dacă se poate, certitudini, din punctul meu de vedere, printre textele „poetice” ale celor ce scriu în limba română. (Ceea ce se publică pe hârtie, acum, din generația actuală, cu foarte rare excepții, consider că este nesemnificativ). Mărturisesc că, până în prezent, am câștigat un singur pariu făcut cu mine însumi și el se numește Dorin Cozan, căruia, în urmă cu doi ani, am fost prntre primii, dacă nu mă-nșel, care i-am acordat o „+”. Dorin Cozan care a ajuns la poezie plecând de la filosofie și religie.

7. Atât din textul de față, din lectura lectura unora dintre texte ce aparțin aceluiași autor, precum și din câte am citit despre activitatea sa literară, Suse chiar crede că scrie poezie valorificând matematica și informatica în acest domeniu . Mărturisind, la un moment dat, într-un com. pe alt sit: \". As adăuga doar atât: e vorba de un anumit nivel personal de sensibilizare, o lungime de unda la care ne putem acorda sau nu. Ceea ce pentru unii este matematica, pentru alții e doar aritmetica\". Rezultând din contextul comentariului că valorificarea în textele sale, se referă la matematică și nu la aritmetică. Implicit aceiași impresie o are și despre IT+C și despre fizică.
Afirm că ceea ce crede dânsa că ar fi \"matematică\" , nu chiar aritmetică ci una mai mult sau mai puțin elementară și modul în care e folosită în mod \"poetic\", e o iluzie. Voi exemplifica, e drept, insuficient, cu un citat chiar din textul de față care-i aparține.
\"buze subțiate
două acolade în translație
converg încet până la frontiera fierbinte
îi probează vecinătățile e aproape\" .
Este vorba, aici, de ceea ce în matematică, se numește convergență a seriilor de funcții cu termeni constanți f0(x), f1(x)….fn(x) către o \"limită\" atunci când n -> infinit . Care, dacă nu mă înșel, se învață prin liceu. Combinată cu o treabă puțin mai complicată din matematică și anume termenul de \"vecinătate\" din topologie (ca să nu mai vorbesc de faptul că termenul de \"limită\" se poate aplica numai - și asta cu bunăvoința unei \"licențe poetice\" - doar la mulțimile \"închise\" din zisa topologie, ceea ce ar diminua însă sugestia poeziei care, zic eu, ar fi bine să se refere la mulțimi \"deschise\"). Ambele (limita și vecinătatea), la o cercetare atentă a textului, nu au nici un fel de relevanță poetică în cadrul contextului acestui text. Fragmentul citat putând lipsi (cu desăvârșire) fără ca textul să sufere. Dimpotrivă. Așa se întâmplă cu multe alte referințe \"matematice\" din textele autoarei, ca și cu cele referitore la fizica (cuantică) și IT&C. Ar fi o pierdere de timp atât pentru cititor cât și pentru subsemnatul să dau exemple în continuare, deși ele abundă în textele Luminiței Suse. Aș putea fi acuzat de generalizări pripite, pornind de la un singur exemplu. Îmi asum riscul și trag concluzia: de ce să spunem lucrurile simplu dar extrem de sugestiv din punct de vedere poetic (fără a deveni \"simpliști\") când se poate pretențios și complicat. Lucru remarca și într-un comentariu anterior.

8. Mai adaug: faptul că Luminița Suse este inclusă în tot soiul de comitete și comiții, redacții de reviste (mai ales din Canada și de limbă română), că este editor pe unele sit-uri literare sau că a scos niște cărți la o editură nesemnificativă (putea fi și semnificativă) din România, devenind un fel de vedetișoară pe internet, mă lasă rece. Eu vreau POEZIE care e \"sublimă dar (nu) îi lipsește (chiar) cu desăvârșire\" poetesei. Iar pretenția autoarei că \"așa se scrie poezie în Canada\" - făcută, într-adevăr, în alt context decât cel pe care l-am analizat (ca și când Canada ar fi buricul Cosmic, ba chiar național, al poeziei), nici măcar nu mă intrigă având în vedere ifosele autoarei.

Cornel,
Mulțumesc că mă provoci. Cum i-am mulțumit și lui Ion-Mircea Popovici. Îți voi răspunde cu cele ce urmează.
1. I-am luat, în șirurile de eseuri pe care le-am postat pe aici și prin alte părți , la rând, pe câțiva „monștrii sacri” ai postmodernismului (Baudrillard, Lyotard, puțin Deleuze și Derrida, Rorty...) pentru a înțelege – cât pot – ce este în capul lor. Teza mea este că postmodernismul este limita paroxistă a modernismului. El nu are nimic de-a face cu realitatea (zic eu, postmodernă) în care trăim și care trebuie altfel abordată. Cum? Sper să reușesc să mă lămuresc într-o oarecare măsură, cu timpul. Dar, pentru a critica ceva, trebuie, mai întâi, să-l înțelegi. Ori pentru asta, trebuie să te postezi în modul de gândire al acestui „ceva” pentru ca apoi, detașându-te atât de el cât și de propria gândire (condiționată de ceea ce știai până la un moment dat) să poți judeca (dacă e posibil) cât mai lucid lucrurile.
2. Cu Wittgenstein este o treabă cu totul deosebită. Iar „jocurile de limbaj”, deși nu a stat în intenția sa, au servit excelent punctul de vedere postmodernist. Și lucrul ăsta am încercat să-l pun în evidență „vorbind” chiar din interiorul postmodernismului.
3. Cum Wittgenstein (paradigma limbajului), alături de Huserll (paradigma conștiinței) și Heidegger (paradigma ființei – ontologie) sunt stâlpii gândirii secolului trecut, gândire care, într-un fel, a făcut posibilă trecerea (deviantă) de la „modernism” la „postmodernism” dar poate face și și trecerea de la modernism la postmodern, am încercat să-i înțeleg și pe ei, la fel cum am încercat și cu postmodernismul. Că am reușit sau nu, e altă poveste.
4. Revenind la Wittgenstein. Vor urma câteva eseuri în care voi încerca să-l privesc din alte puncte de vedere prin prisma cărora sper să-l înțeleg mai bine. Și asta pentru că, dintre cei trei enumerați anterior, Witt. este cel mai fascinant de contradictoriu.
5. Anticipez spunând că Witt. I, în „Tractatus...”, vorbește despre ceea ce eu numesc >paradoxul incomunicabilității< : „Înțelegerea unei propoziții, presupune înțelegerea numelor care o compun; dar înțelegerea numelor presupune înțelegerea, dinainte, a propoziției care este compusă din aceste nume. Altfel spus: înțelegem o propoziție doar în măsura în care, în ultimă instanță, am înțeles-o deja „. Ori o astfel de înțelegere nu mai aparține „limbajului”. Ea stă în „spatele” acestuia. În structurile profunde (intuitive) ale minții care, printre altele, produc și „limbajul” (și care nu sunt izomorfe cu cele ale zisului „limbaj”). Ceea ce reproșez eu, în calitate de, să zicem, „critic al filosofiei analitice” (centrată pe „analitica limbajului”, pe filiera: Frege, Russell, Wittgenstein și... nebunia ce a urmat și care azi e la modă), este faptul că „limbajul” a fost pur și simplu „rupt” de amintitele structuri profunde ale intuiției care produc sensuri și semnificații și e studiat ca o insectă moartă dintr-un insectar pe care, culmea, „analiticii” o văd „vie”. Dar aici e foarte mult de discutat. Și trebuie, cred eu, discutat, înainte de a încerca o definire a „postmodernulu”i în opoziție cu „postmodernismul”. Pentru că, în mare măsură, „postmodernismul” merge mână în mână cu „filosofia analitică” (mai ales a „limbajului”).
6. Modul tău de a percepe și interpreta ceea ce am încercat să spun despre Witt. și jocurile de limbaj a fost extrem de interesant și mi-a produs, ca și în cazul „re-situării”, o coagulare a unor idei, lucru pentru care îți mulțumesc mult.
Cu prietenia care ți-o port și cu gratitudinea de a-mi da prilejul să postez considerațiile anteriore (care nu știu ce valoare au pentru ații, dar pe mine mă ajută
extrem de mult ),

Gorun

„am învățat să fim sfărâmați
să mergem încet / cu fericirea-n spinare
încet / cu fericirea-n spinare

dumnezei apocaliptici
constrânși să lăsăm urmele în femei”

Și o anumită femeie în noi. Înainte să știm. Și a cărei absență o căutăum o viață și-o moarte. Și multe care urmează. Și tot ne târâm prin altele după ea. Fără s-o găsim. Fără să știm că o purtăm în spinare. În care putem să intrăm oricând, ajungând acasă. Dar nu știm. Asta-i apocalipsa noatră de dumnezei nevolnici. Care-și crează și re- o lume-n oglindă. Agresați de singururătatea absenței. Are dreptate Cornelia. Totuși, nu Dumnezeu a lăsat urme-n femeie. Ci, prin ea, în noi.

Mulțumesc că în dimineața asta mahmură, m-ați bucurat cu tristețea voastră.

Iar pentru Cornel, o „+”.

Suntem condiționați și manipulați de tot ce înseamnă „tradiție” (care cuprinde o anumită: religie, istorie, filosofie etc). În aceste condiții, oricâtă „logică” (aristotelică – cu inferențele asociate bazate pe silogismele respective) am utliza, este greu să scăpăm de o astfel de „condiționare” care a utilizat în decursul timpului și utilizează încă tot soiul de alte tipuri de logică (mai mult sau mai puțin perverse dar, se pare, extrem de eficiente – și nu zic „alte tipuri de logică” în sens neapărat peiorativ deoarece, multe dintre acestea pot fi și chiar au fost „formalizate”).
Soluția? Ar fi o depoluare de tradiție, pentru a putea „gândi liberi”. Dar așa cum „tradiția” s-a format în timp și o astfel de depoluarea, oricât am vrea s-o accelerăm, tot o să mai dureze.
Teoria ca teoria, practica ne mănâncă. Orice încercare în sensul zisei depoluări, inclusiv a ta, e binevenită. Problema este și cum o spui ca să convingi. Ori textul tău, prea riguros specializat are și va avea probabil o slabă audiență. Cui pe cui se scoate. Ar trebui învinsă tradiția cu armele ei (de multe ori perfide – vezi alte tipuri de logică de care vorbeam care să fie „ascunse” în text dar care să-l facă penetrant).
Textul de față poate fi considerat doar un draft care a avut darul doar de a-ți clarifica și fixa ideile, argumentându-le. Sunt sigur că, printr-un efort suplimentar, ai să ajungi să și convingi. Pentru că efortul merită. Mai ales după atâția ani de patriotism naționalist-socialist și după adjuvantul său protocronismul din epoca de aur în care, dacă scăpam de frigul din iarnă și de căldura din vară, în toamnă trebuia, musai, să fim executați pentru că făceam parte din „rezistență”. Iar cei ce scăpau...ei bine unii dintre noi suntem chiar aceia.
Cu prietenie,
Gorun

Dintre două rele...Gigi nu chiar președite, ci în parlament (că tot de de c... și parlamentul și Gigi), decât Geoană prim ministru cărând după el și mumia lui Ilici pe post de consilier de taina pe care o știe toată lumea.

Pt. Ioan-Mircea
“In perioada cand intalnirile cu Parintele Isihie era la inceputuri, mi-a sugerat Tractatus Logico-Philosophicus provocandu-ma cu sarada: are cineva curaj sa se joace-ntr-un limbaj, sa gaseasca-n joaca lui punctul fix al dorului? Pe vremea aceea interlocutorul meu era Domnul (P)...”
Discutarea unui astfel de punct “fix” dar “mobil” Sper să o realizez altă dată. Deoarece, Witt. I, în „Tractatus...”, vorbește despre ceea ce eu numesc >paradoxul incomunicabilității< : „Înțelegerea unei propoziții, presupune înțelegerea numelor care o compun; dar înțelegerea numelor presupune înțelegerea, dinainte, a propoziției care este compusă din aceste nume. Altfel spus: înțelegem o propoziție doar în măsura în care, în ultimă instanță, am înțeles-o deja „. Ori o astfel de înțelegere nu mai aparține „limbajului”. Ea stă în „spatele” acestuia. În structurile profunde (intuitive) ale minții care, printre altele, produc și „limbajul” (și care nu sunt izomorfe cu cele ale zisului „limbaj”). Ceea ce reproșez eu, în calitate de, să zicem, „critic al filosofiei analitice” (centrată pe „analitica limbajului”, pe filiera: Frege, Russell, Wittgenstein și... nebunia ce a urmat și care azi e la modă), este faptul că „limbajul” a fost pur și simplu „rupt” de amintitele structuri profunde ale intuiției care produc sensuri și semnificații și e studiat ca o insectă moartă dintr-un insectar pe care, culmea, „analiticii” o văd „vie”. Dar aici e foarte mult de discutat.
Mulțumesc că m-ai provocat.

Pt. Andrei
Te prețuiesc în mod deosebit. Iar faptul că te-am “reconfortat” matinal, mă bucură. Poate, o dată, o să mai discutăm la obiect și despre poeziile tale.

\"ne e un spațiu metric\" se va citi \"nu e un spațiu metric\";
\"un Tymp al instantaității\" se va citi \"un Tymp al instantaneității\";
\"strâng-desfac intantaneu\" se va citi \"strâng-desfac instantaneu\"

Atata grație, firesc și liniște a neîmpăcarii care m-a cuprin și pe mine (copilul din mine care încă n-a murit cu toată vârsta pe care n-o ascund) încât bucuria ma a fost pe măsură. Căci:
(eu) te-a(m) crezut
și strigătul (meu)
da\' să vii
da\' să vii
te-a urmărit până acasă
a intrat în bucătărie ți-a făcut o cafea ți-a aprins o țigară
apoi a adormit cu capul pe masă
într-o singurătate absolută
de o perfecțiune uluitoare”
Te pândeam la colțuri să-ți dau o „+”. Acum a venit timpul.

\"Deasupra o aripă. Stinge varul amiezii.
Aprinde o lumânare. Umbra mea
îmbrăcată în ceară
privește încet peste umăr.\"

Numai pentru atat si merita sa citesc. Dar e mult mai mult

c-am trecut pe aici. si continua sa-mi placa