Sisteme de gândire, jocuri de limbaj, creativitate

0. Mai întâi, o schiță cadru despre un sistem de gândire. Pentru a putea să mă refer la ea în raport cu jocurile de limbaj. Și o reamintire succintă a semnificației, acordate de Wittgenstein, acestui fel dejocuri. 1. Un sistem de gândire se poate caracteriza prin: (a) un set de axiome însoțit de un altul al regulilor de inferență; (b) propoziții derivare din seturile de la (a) și/sau propoziții anterioare care să îndeplinească aceeași condiție. Seturile de la (a) sunt stabilite apriori (intuitiv, ca un fel de descoperiri). Propozițiile, pentru a fi validate, trebuie să poată fi reduse la axiome, printr-un proces inves al aplicării regulilor de inferență. Seturile (a), în cazul sistemelor matematice, sunt stabilite de la început. Iar în cazul sistemelor de altă natură (religioase, filosofice, artistice și chiar, adesea, științifice) ele pot fi decelate, mai greu sau mai ușor, pe parcurs, în cadrul desfășurării unuia și aceluiași discurs. 2. Ceea ce înțelege Wittgenstein [1] prin jocuri de limbaj este că ele pot fi definite în termenii rolurilor, specificând proprietățile și utilizările pe care le pot avea. Exact în aceeași manieră cum jocul de șah este definit printr-un set de reguli care determină proprietățile fiecărei piese. Cu alte cuvinte, modul propriu în care se mută fiecare. Este util să fac următoarele trei observații [2]. (i) Rolurile nu sunt legitimate prin ele însele, ci sunt obiectul unui contract, explicit sau nu, între jucători. (ii) Dacă nu există reguli, nu există nici joc. Chiar și o modificare infinitisimală a unei reguli alterează natura jocului inițial și marchează trecerea la altul. (iii) Fiecare enunț trebuie să fie gândit ca o “mutare” în cadrul unui joc. 3. Axiomele și regulile de inferență ale unui sistem de gândire pot fi asimilate cu stabilirea rolurilor și proprietăților unui joc de limbaj. 4. Dacă pe parcursul unui discurs se schimbă regulile, avem de-a face cu trecerea de la un sistem de gândire/joc de limbaj la altul. Mai mult, dacă schimbarea nu este anunțată clar sau, măcar, deductibilă ușor pe parcursul discursului, atunci apar ambiguități care pot friza un anumit agnosticism. Așa se întâmplă, de obicei și fără intenție, în comunicarea obișnuită. Ceea ce poate conduce ulterior, prin feed-back, la schimări sructurale în societate. Și atunci ambiguitatea dispare. Și intuitiv (inconștient),uneori până la postmodernism, în artă în general și în literatură, în particular. In schimb, în cadrul postmodernismului (artistic, dar nu numai) , astfel de schimbări din mers au devenit o practică curentă, o metodă, urmărită conștient. Și asta, în numele unei libertăți fără limite a creativității umane. 5. Oare această libertate totală a creației, clamată de postmodernism, să fie chiar \"totală\" ? Nu se ajunge, astfel, uneori, la ceva de natură patologică în cadrul căruia emițătorul trăiește în propria realitate iluzorie ne mai având nici o șansă să devină \"o realitate care sosește prea tarziu și care este numai, ca și adevarul, un raport oficial decalat in timp\" [3] ? Iată o întrebare pe care postmoderniștii nu prea și-o pun. Sau, dacă și-o pun, răspund că arta, de când a apărut, până acum și în viitor, este ficțiune și doar timpul hotărăște ce va rămâne și ce nu. Ei devenind conștienți de acest lucru și folosind o gamă mai întisă (decât până acum) de tehnici care să stimuleze, programatic, creativitatea ficțională. Și nu se poate nega o anumită consistență a argumentului. Dar totuși… Însă nu îmi propun să discut acum despre asta. 6. Este, în acest moment, nevoie de teorema de incompletitudine a lui Gödel. Se va vedea în paragraful următor, de ce. Ce spune ea, simplificând la maxim lucrurile pentru a nu intra în detalii tehnice? Teorema respectivă afirmă (și autorul o și demonstrează) că, în cadru unui sistem de gândire, deși nu se schimbă, nici chiar infinitizimal, vreo regulă a jocului, apar, la un moment dat, propoziții indecidabile. Adică, propoziții despre care, din punct de vedere logic, nu se poate spune dacă sunt valide sau nu. Și astfel trebuie să se treacă la alt joc, mai general, care să-l includă pe cel precedent. 7. Observația imediată este evidentă. Această teoremă este valabilă numai în cazul sistemelor matematice și, uneori, în cadrul celor științifice care respectă rigoarea matematicii. Ori sistemele, în cadrul cărora Gödel are dreptate, sunt clar minoritare față de cele care exploatează, la maxim, celelalte potențe ale limbajului natural. Și în care transformările nu constau în înglobarea ordonată a unui sistem particular în altul mai general. Ci în amalgamarea, uneori (și mai ales în postmodernism) aleatorie, de sisteme/jocuri diferite în cadrul aceluiași discurs. Ducând astfel la ceea ce se numește \"gândire fragmentară\" [4]. În opoziție cu prima, numită (oarecum inadecvat - într-un viitor eseu se va vedea de ce) \"conceptuală\" [5], [6]. NOTE [1] Wittgenstein, Cercetări filosofice, Humanitas, 2003. [2] Lyotard, The Postmodern Condition, Manchester University Press, 1984. [3] Baudrillard, La Pensée Radicale, Sens& Tonka, eds., Collecion Morsure, Paris, 1994. [4] A se vedea, de exemplu, Corin Braga, De la arhetip la anarhetip, Polirom 2006. [5] Se pot urmări, în acest sens, discuțiile care s-au purtat, pe marginea gândirii concepruale și a celei fragmentare, în revista Idei în dialog, în cadrul mai multor numere din acest an. [6] Este interesant de știut că atitudinea lui Wittgenstein față de teorema de incompletitudine a lui Gödel i-a pus în dificultate pe unii wittgensteiniei devotați primei sale opere, Tractatus Logico-Philosophicus. Și aceasta deoarece în Remarks on the Fundationist of Mathematics, apărută în 1956, Wittgenstein desconsideră semnificația teoremei lui Gödel, plasând-o în registrul derizoriului al unor simple trucuri sau artificii logice, așa cum ne informează Mircea Dumitru în Metalimbaj, necesitate și incompletitudine, Idei în dialog, an IV, nr, 6(33). Dar, având în vedere că Wittgenstein publicase deja a doua (și ultima) sa operă, Cercetări filosofice, încă din 1953, care, pur și simplu, dădea peste cap unele dintre tezele sale din Tractaus, atitudinea sa, deși cam exclusivistă, era oarecum justificată de faptul că, așa cum s-a văzut, doar într-o clasă foarte redusă de sisteme de gândire, teorema respectivă este valabilă.