Mahok Valeria

Strigările colindătorilor... Hai, Crăciun în casă! În casă curată Și mult luminată, De venirea Lui, Fiul Domnului, Ziua mântuitorului, Bucuria omului. Hai, Crăciun în casă! Intră pe

Pasăre de foc, Potcoavă cu noroc, În suflet mi te-ai cuibărit, Dar l-ai pârjolit. L-ai inundat cu gustul cărnii tale fugare; Iubire, din penele tale pierdute, Pentru eternitate, O mulțime de

Surâsul toamnei ruginiu Mă întâmpină-n livadă, Cu reverențe lungi de crengi Scăldate-n apusul de seară Și dărnicia poamelor cu zeamă, Hrana ciorilor târzii. Călcam ușor covorul

Plouă cu tăcere de stele, peste gândurile mele, Plouă cu flori de gheață, peste gânduri în ceață, Plouă cu prostie, necuratul fericit învie, Plouă cu sănătate, trupuri șubrezite zâmbesc în

A căzut tăcerea stelelor peste orașul meu, Și noaptea-mi pare atât de lungă fără tine, Aș vrea să zbor ca șoimul ager printre nori, Să te găsesc flămândă de vise noi, ca luna plină. Ce caut eu

Fiorul Fiorul, șarpele cu două fețe, Ale păcatului dulce de la început Și al groazei spre drumul de sfârșit M-a mușcat de mult, Dar a cuprins și ecuatorul. Oare, să fi plecat cineva spre

Lampadarele nopții senine mă eclipsează cu lumina feerică, cernută prin ferestre mute. tâmplele încinse de gânduri sure, îmi ronțăie fără milă oasele vechi și carnea din spate, ca torentul

Un zmeu furios trăia odată, În turnul lui de ură și mândrie, Sfidând orice se-afla în jurul său Și răzbuna firea-i capricioasă, Pe cei mai slabi ce în cale îi ieșeau, Crezând mereu în a sa

Când vraja nopții încet s-a destrămat Și pleoapele ochilor din zbatere s-au deșteptat, Pe aripi nevăzute de vis iubitule ai zburat Și dorurile buchet pe piept mi le-ai lăsat,

Undeva m-așteaptă prințul meu de vis, Pe tărâm de stele, luceafăr drag nestins. Timpul meu nu uită, tot ce-am petrecut, Nici lacrima iubirii nu pot să o alung. Undeva pe marea nopții

Pe patul nostru de iubire, De sub ciuperca părului umbrit, Crescut-au dulci frăguțe aromate, Ca sărutarea ta de la început. Alături pârâiașul rece și vioi din vale, În două albii ca noi s-a

Am pierdut în viața mea flori rare Și fericirea mângâierii lor, Dar de voi re-ntâlni în alte vieți Iubirea lor călătoare, Mai mult voi prelungii Vectorii fericirii, Ce viața-n alte

Prin troiene de zăpadă, Peste toate așternută, Nepoțelul e căluțul Bunicii de pe săniuță. Pe cărarea șerpuită, Deși solia e mică, Rolul ei s-a inversat. Și se opintește tare, Foc are în

Prin ninsoarea abundentă, Trec capete îmblănite, Vesele pline de fală, Sfidând cele dezgolite; Mute și de vânt zbârlite, În gulere petecite, De sărăcia din stradă, Și de gerul de

Nu-mi clătina echilibrul luminii interioare, Cu vorbe fel de fel, ce nu au nici un țel. Nu-mi dărâma Poarta Sărutului, Cu vorbe ruginite, Dure ca bâta de lemn. Nu-mi promite Coloana

Amurguri roșii, Geana melancoliei îmi apleacă, Chemând seninul nopții în ajutor, Și peste poarta bolții înstelată, Privesc iubirea mea, Înger călător-rătăcitor. Fântâna dragostei În

Moș bătrân, Cu plete de ani lumină, Torci fuiorul vieții omenești. Uriașul caier de stele, Neobosit rotești, Ca roata fântânii. Și râzi de capricii lumești, Mângâiat de vânturi stelare, În

Și-adapă luna setea nopții Îngenunchind în marea rece, Plete bălaie îi curg pe umeri, Văzându-și sfânta frumusețe Uită de tot ce-i iese-n cale. Alerg desculță pe faleza rece Să întâmpin umbra