Madalina STATE

cum iubesc uneori mâinile adunate ca pentru moarte pe piept/ orașul dincolo de ziduri își înghite chipurile/las ochii deschiși gura/rumoare păsări înțesate scoarța zilei

nici o floare aceleași obiecte adunate cârd de păsări în panica imobila a serii tentația lucire mată de a rezista oricărei iluzii se cuibărește între foițele cu care învârt țigări frigul

e doar o fetiță îl place micul prinț rotunjește gura de plăcere în reverie vrea și ea o planetă mică doar a ei zice uneori despre oameni că sunt de neînțeles azi are părul liber pe umeri

nu mai visez cică nici măcar oștile acelea de îngeri prăpădiți nu mai sunt prin preajmă alors măsor posibilității doi metri de funie groasă și mă joc de-a spânzuratul _ 1 2 3 4 5 6 7 8

lunec podoabă unei zile reci în brațele tale minciuni vinete lumini sclipesc trag o linie mirosul de cârpe ude corectează spasmul tu întinzi o mână peste vis cetatea unui alt vis

locul era umplut de ochiul nezis mirosea a stofă udă ca atunci cuvintele se răsuceau jocul era doar pentru aceia ei nu țineau melancolia pe brate arma grea a repetării unui sunet auzit o dată

am hotărât lucrurile trecutul prezentul viitorul ivan se ține drept lângă mine pasul îl fac doar pe hârtie locul meu e acolo ploile țin orașul în plasa lor oamenii trec zic ceva lui ivan pielea

răscolea urzeala aripi ale morii de vânt o sclipire între zdrențe de nori și paseri măiastre gândurile lui se întorceau cu ochiul viu în cioc urmă a unui drog nou mirosurile sunt deja spuse

neînțelept leneș ivan strânge pumnii / o oboseală măruntă cuvinte de pus pe prăjitura duminicală desface mâinile / logica alungită spre amiaza sufocantă trimite pe malurile apelor / cu orașul în

de sub pernă până pe malurile apei firul de sârmă pe care evoluez nici o altă cale nici o cale mai adâncă orașul putrezește ca un vis de prea multe nopți libații vălurite ridică praful

războinicul înșiră litere ca pe nevăzute armuri unele îi apără inima altele brațele privește cerul cu viziera ridicată ochii fără cuvinte înghit lumina cu două degete pipăie după țigări oasele-i

robustețea întâlnirii pumnii strânși loviturile una după alta ezitante apoi adevărul ieșit dintre noi ca un nou născut se uita la noi cu privirea aceea din altă lume până când pielea mea deșirată

ea trebuia nimic niciun soare nu mai putea aduce copilăria pe masa de plastic se păcălea cu măștile celorlalți își zicea femeie desfăcea picioarele gemea plină de strategii de evadare pe inimă

textul în sine era doar un vis din prelingvistică simțea animalul predator cel care construia vocea limba cuvintele nu mai dormea de secole ivan dintre perne de piatră mințea verdele boluri de

vino să guști din niciodată vei vedea cum trotuarele redevin primul pămât iar suferința neinventată încă platina neuzată a discului minții silabele unite ale solzilor stranietate ca nostalgia

orice formă de speranță are orașul filigranat în miez acolo se plimbă pisicile vagaboande timpul disecat particule de așteptare copii ca și noi dumnezei regi soarele e minuscul cu toții ne

respir aceeași cameră se lăcomește la mine prizoniera unor semne pe tavan lucioase stofa pereților visează despre sinele unic mă las în marginea animalului simt blana lui pe umerii

\" să nu te identifici cu corpul tău \" seara se anunța pete mici roșatice ceruri lâncede împrejurul patului o carte lovea cuvintele unele de altele până și brațele îți sunt acoperite solzii

obligatoriu țin un zâmbet pe gură plec imitând dansul celei ce invocă dintre ei doar pe Unu doi trag din arme orbește gloanțele desenează pe perete la destiné trei harpii

olga mănâncă din războinicul ei preferat nu curge nici un sânge pe masă noapte se ține ca o femeie desfrânată neagră cu fustele mirositoare ridicate pe șolduri olga desenează cu dinții

ai plecat se opresc zgomotele străzii legături noi se nasc între trotuar si ciorapii mei de plasă nu tu m-ai lăsat aici sau acolo eu vreau să rămân docilitatea pentru trecut fantoma mea

refuzul ca o piele de șarpe năpârlită pus la uscat în partea stângă a terasei ea a rămas albastră cu sâni cu coapse vinovata unui da pentru ca din nou să nu mai fie nici un cer deschis

plouă mă las adulmecată de lupul tăcerilor întunecată camera neluminos surâsul fast de argint stins melancolie după siberii citadine rochia se strânge falduri din ele adun coapse limba se

linii doar liniile înțelepte ale orizontului obsesia mea de a pleca mereu departe orizontul nu explică nimic doar promite ca o apăsare vagă de braț peste coapse femeia mea nu mai