Madalina STATE

zice despre el cum nu are liniște cuvinte doar are vorbele cu care umple găleți de tabla sclipitoare eu beau din ele apoi îmi ia mâinile numără febril degetele le trage spre sine spre

lucrurile sunt cuvinte pe care le pun pe mâneca serii plec singur pe muchia manșetelor singur cu toate numele lucrurilor cu toate posibilitățile de a aluneca interpretare de acolo se văd linii

minciuna ta îmi linge ceafa apoi îmi pictează pe umeri stelele căzute stele fără lumină ale fricii desfac albul zilei pentru tine te țin la gât ca să respirăm împreună pielea de pe pântec se

eu nu știu râcâi cu unghia deschizătura luminii fumez în camera fără declinare uneori un murmur de beție umple aerul de lângă fotoliu iau în brațe frica unui poet privesc picioarele lui în

dar ivan nu trece cu ochii peste grămada serii doar o miroase toate cele acoperite cu pojghița ușoară a plecării soarelui un bici subțire orizontul are aromă de iarna copilăriei troznetul lui e

gol ivan patul meu luciul vechi al amorului împing către peretele de răsărit ne privim cu ochii întorși ca ai orbilor rugăciune sterilă eu zic hai nu te mai uita la pântecul meu hămesit și

el are dintr-o dată un cap de pasăre ține în cioc inelul negru al orașului privesc cerul pe dinăuntru gura mi se usucă cu o tresărire discretă reveria deschide porii mâinile cad părăsite de

azi cuvintele se asortează cu pielea mea albă introduc pe fiecare ca pe un cod ca pe un semn în carnea moale a porții sunt după întorc capul cozile se înfășoară în jurul gâtului silence

flori alburii real camera real coroană de ceasuri dorința de trecere devine timp sunt ca atunci alungită pe linia zicerii real dansează cu față întoarsă fereastra morceau d\'amour între mine

a venit s-a aplecat peste mărul din care nu mușc liniștea păstrată ca o bijuterie între sâni une gargouille endormie sau fereastră dublă el se apleacă encore lucește pielița aerului dintre

nu rugăciuni nici poetul căruia canapeaua mea i-a dat formă poate doar alte emoții atât de franjurate că picioarele fotoliilor se descoperă lungi stau în mijlocul salonului trec privirea spasm prin

leșia zilei ăsteia trecerea cu toate griurile mixate cu gogol bordello cerul jos peste mes doc martins plini de noroi ploaia de liege cu silueta corset unor străzi sinuoase întind în sosul după

neliniștea marginile ei zimțate patul se îngustează străin până la mine mai sunt două leghe luciul nefiresc ca o pânză îndelung uzată noaptea asta rezonanța fugară de câte ori ating cu

surprinse în rut minutele împietresc atunci în iarba minții gheară înfiptă tăcerea ivan gol umflă pleoapa ceasului el singur păzitor de turma timpului

vierme auriu aruncat peste umeri fularul acestei seri el deschide inele unul după altul încet ca tăietura unei bucăți dintr-un gând lung plin de interstiții nebănuite acolo se stă pe zimții

toate cuvintele zise atunci adevărul nu mai are loc decât pe marginea patului își întinde oasele tușește linge din paharul gol picătura de lumină după amiaza tuturor li se spune asta sau ei

libații chaque matin cereale cu lapte degresat apoi privirea viciată de cerul sec gol stupid în salon se deschid căile mersul devine sprințar mă apropii de moarte două piruete trei după caz cu

atunci de departe venea ca o șuviță neagră ceasul serii desfăcută ca o femeie pe care un băiețandru ar privi-o neîncetat goală pictand ungiile de la picioare vrăjitoare noaptea se lasă

cuvinte răzlețe pe harta serii provoacă fantomele la conversații se clipeste rar se bolborosesc minciunile lui noiembrie cum încă pe arbori mai sunt frunze fragile roșii cum zdrențele ceruite

personne ne viendra nous souhaiter la bienvenue aux portes de la( peur)( solitude, nuit, matin, ville, etc...) închis ceasul inima bate încet te întrebi cum ai ajuns aici de câte ori ai înghițit

din nou camera aceea pereții au liniște de lințoliu iarnă ce tace friguroasă în inima lor albă obiecte mărunte răsfirate pe podea lou privește lumina vagă linia care desparte mirajele

cum purta monstrul în spinare uneori atârnat de gât ivan de aici nu se mai poate spune nimic locul e atât de tăcut luxura fantomei ivan vrea vrea o lou efemeră ca un mic dejun luat în

se așterne gura serii pe clipa singură strigă țeasta culcată pisicile stau de o parte și de alta totul se stinge oglinda seacă a plecării tale se ascute plecarea ta se așterne pe gura

ora cinci după amiază trage un șarpe roșu după ea lungi bețe de chibrit aprind în neștire limba serii pe un fotoliu lunecă timpul ca o lumină îl desfac pe umeri pun șalul ceas