Madalina STATE

nu voia nimic din ce era un deja vu încolăcit respira o dată cu ziua ar fi luat dintre toate firul galben de pe spinarea programului programul funcționa ca întotdeuna făcuseră amor de patru

cuvintele cele care le porți ca pe un corset bine strâns pe talie miști coapsele în ritmul lor desfăcătura inventată a luminii pielea pulpelor licoarea pentru îmbătat ceasurile acelea care

era frig casa prea mare dormeau la etaj singur diminețile cobora cu ochii încă măsurați în rotația visului de mâna ei (în)vârtitoare nici azi nu era ziua pentru atingere nervurile privirii

cum orașul în seara asta împuținat măr putrezit la mijloc îmbrăcat cu hârtie staniol roșie roșie roșie plimbă pe toți /viermi inelați de acolo curge ca un zahăr pudră lumina ceasului 19 un

chipul ei stârnit în plină lumină ziua se ține dreaptă lângă cutia cu păpuși nici o frică poate doar tremuratul frunzelor deasupra mai putea desena vreo umbră a încremenit privirea dar

aseară vânam cu mâinile goale lucruri prea vechi obiceiuri tot ce era al nostru tu țineai o mână pe gâtul ieșit din bluza gri urmăream distrată încremenirea degetelor pe linia unei vene

lumina curge gâtul salonului e deschis beant mă repet îmi spun această liniște rece strânsă în jurul meu pleoapa perdeaua catifea uzată unghii apoi un război acela care se poartă

atunci ca sa o învețe să iubească a luat din mâna ei piatra nu i-a spus cine și de ce ar putea gestul lui era blând privirea doar se întețise ea nu mai voia nimic atunci fir de lumină a jucat

obiectele aveau luciu rece al oricărei înzdrăveniri de ziuă cerul se luminase iar fin d'un monde așa se numea păpușarul când lăsa les ficelles tomber dintre cearceafuri trupul mirosea a

ziua o posomorală lacomă îmi fardez ochii surâd cu toată gura pereții privesc tăcuți fumez ultimul joint o câmpie albă tresare în oglindă mă aplec pun pantofii

ziua a fost lungă eu purtam rochia de multe ore pas d\'emotions je vous en prie o logică măruntă țipa despre ceasurile care trec greu voiam să scap timpul cu tine timpul devenise atât de greu

nu mai sunt decât marginile zilei niște linii uscate ca și orașul mă tragi spre tine și întrebi pe ce strada m-am masturbat în seara aceea baută și extaziată de un efeb coaja asta tăiata de

păsări cu aripi lâncede trec orele eu mă țin departe oarecum în afara lor ele bat metronomice dar mai lente azi timpul miroase a fructe uscate demult lăsate între două ferestre ironia

ce grele sunt cuvintele astea cum cad peste umbrele orașului ca un mecanism uzat zămbetul lui continuă să țină dar el are alte cuvinte cu o piele netedă acum merge iar mâinile lui bat aerul surd

liniște ca o o fecioară leneșă cum își ține mâinile în poală fură lui mallarme cercul singur luminat al lămpii acolo lasă capricii numără apropierile serii de geamul

il n\'es pas la zic la et pas ici draperiile sunt lungi grele galbene exercițiul de improvizație începe cu o cădere liberă ne îmbucăm unii pe alții întoarcem capetele după cel qui n\'es pas

drum obligatoriu se fumează țin ochii larg deschiși soare pielea gândului caldă mă întind după amiază lucrurile sunt ușor ciobite surâd

ezită uită-te din ceas în ceas cum noaptea viețuiește cu tine nu dormi nu asculta vocea de himeră obeză a orașului nu te lăsa hăitută de strania împreunare a străzilor rămâi necunoscută

suntem despărțiți doar de cuvinte te ating în rest sunt ascunsă rămân cu rochia de casă falduri linia gâtului se unduiește treci cu privirea poduri de ceară le arzi luneci pe sâni

lumina atinge orașul e un soare subțire ca o cămașă transparentă copacii din stănga trotuarului înghit vântul ții pe brațe trupul greu al amiezii fin se desenează ochiul cald ușor pleoapa

nu se mai leagă toate le mai ține doar o pânză de sac în care tu cauți limbul pe care să te refugiezi găsești animale furibunde clădiri pline de uși prin care ies regi lacomi cauți încă

încă o obsesie lucrătura fină a înserării se desface noptatecă pântecul ei putrezește negru ivan aprinde focul ca un copil ține orele pe genunchi le lasă încet să coacă deraisonné un timp

de atunci ivan nu mai cunoaște gustul acela pe jumătate amar al serii se ținea pe marginea patului fictiva îmbinare a colțurilor cearceafului o privea îndelung măsura sinistru corpul lui întins

liniștea orașului ca o pândă pe înserare fiecare e singur nu se arată încă linia nopții doar o pânză cenușie acoperă străzile el merge cu ochii care ustură cu mâinile lipite pe față până ce