Madalina STATE

unsprezece șerpi mușcă cu fierbințeala numită iubire unsprezece guri de argint topit pe care apa nu poate să-l stingă descântec negru leagănă inima o împletește stranie arătare rămasă în cuibul

nu cuvintele cuvintele doboară poate ceva mai simplu ceva lejer pe jumătate neghicit comme l\'illusoire melancolie de pierres doar pentru a se aduna în sine vaguement enivré

voi învăța despre cum doar acolo acolo unde legătura de gât respirație oferă acolo e războiul care trebuie pentru ca lumea să fie oaza mea doar a mea personală dacă nu îmi voi acorda viața

sunetele erau de ploaie una măruntă plopii singuri doi alburii frunzele se loveau ușor între ele nu se închipuie nimic departe poate doar silueta frigului cu mersul ei încet seara cade lungă

azi e frig o umbră suflă încet peste apa zilei fotoliul mă înghite nisip mișcător apoi strâng ochii e ca o liniște a peine începută bucată albă de pâine muști din nou taci aproape plăcere

iubirea noastră alegorie a unui oraș rece ploaia asta măsura ordinară a tristeții convenționale rămân în picioare privesc cum se îmbulzesc în gând ciorile de pe o câmpie până se întunecă tu

un loc secret cu tăcerea singurul joc rămas la îndemână capcană îndelung visată pentru animalul iubirii un loc unde aș încapea perfect în propria piele până după înțelegere până după soarele

nu-l mai cunosc am stat cu mâna încremenită pe coșul pieptului o plecare nu e decât un alt limbaj învăț locul unde m-a ținut în brațe carré d\'étoffe jeté sur les épaules adunat rotund

a fost doar un joc înăuntrul lui clipele răcoreau orice inimă regula plăcerii erau unii ca un nisip curgea patima lor ochii ca atunci când ți-e foame dar nu era decât de atins fără nici o

cum să știu eu să-l iubesc el e văd cum mi se usucă pielea pe mâini strâng degetele până când se albesc mă rog de inima mea el zice petit scarabée tu crois seulement aux volutes du cerveau

lacom de sine locuit de tăcere cerul percepției produce momentul acesta convențiile realității se sălbăticesc dimineața ascute păsări fabulos reneg reflexia nu pot schimba vântul îl

am fost doi țineam la războiul nostru ca la posibilitatea de a respira sacadat ne strecuram în venele orașului cu simplitate priveam îndelung orice putea fi reflexul gutural al vocii cu care nu

sunt atâția lupi stau cu toții în inimă gura focului nu greșește nu are ezitare privesc femeia mă întreb din care joc lumina mai poate face parte din viață cetatea e departe lupii sunt

își spunea întind mâna doar ca să văd soarele strecurat printre degete apoi totul se făcea încet aripi de coji de portocală cresc pe covor se întâlneau în geamul ferestrei trei linguri de lemn

din ascunzătoarea zilei am întins brațele ca o femeie de rubens deasupra capului pe un cer în ochii tăi peste umerii gestului se lasă ca un țipăt de pasăre zâmbetul știu astăzi e soare

călătoria începuse avea fructe cu ea unele amare chiar în plină lumină altele minunat de dulci până chiar în ascunzătorile nopții dintre toate pe toate le gusta rămânea cel de care gura ei nu

se risipesc ceasurile ca o înțelegere cu care nu mai ai ce face îți vine să o agăți ca pe o haină veche în cuiul de după ușă timpul zilelor ca o culegere vetustă de texte retorice cu

ziua despicată ca un fruct cu pielea rece scrisoarea pe care nu știu să o scriu inima bate în gâtul unei păsări privirea ei neagră o curgere rapidă de peisage un joc departele mângâie obiectele

veghez petale de întuneric alunecă pe încheiturile zilei nu din realitatea cearceafurilor mai degrabă din țesătura veghii aud sângele se plimbă timpul pas ușor face ochiuri broderii pot

ai fost aici știu asta încă masa păstrează firele de tutun căzute se încheagă ziua mască albă știu cum m-ai învins savurez lentoarea cu care mi-am plecat capul spuneam je veux un morceau

cum să spun acum nu ne ținem în brațe de aceea cuvintele sunt între noi un canal cu apa tulbure înmoi degetele încerc să zâmbesc dimineața se sparge lângă pat mi-e frică aud cum te

credeam întotdeuna am ținut rugăciunile cu chipul cimentat dinspre ochii lor încremeniți nu venea decât lumina de serviciu mureau toate zgomotele zilei aici de când sunt aici obiectele s-au

această tristesse îi aud limba veche văd câmpurile până la frontiera pe care știam s-o ating acolo unde o siluetă oglindește toate combinațiile de cifre aș vrea să dorm lunecă însă pe dinții

am plecat drumul îmi era necunoscut pietrele noi țineam în mâini cuvintele tale platoșa curgea încet de-a lungul coapselor eram din ce în ce mai liberă nu înspre acolo mergeam nu cu gustul