Macovei Costel

constatare când ești prizonierul unei non-culori și griul apare ca o constantă a vieții privește cerul dar nu uita că și curcubeul există ascuns în spatele norilor și tot ce trebuie să

înainte vreme, florăresele aduceau primăvara în case și lumea aștepta să le vadă. ele erau vestitoarele îmbrăcate-n simplitate și lumină vremurile s-au mai schimbat puțin. florăresele au

ce zici? dacă m-ascund într-un lan de cuvinte crezi că mă găsești? poate că or să te strige tăcerile mele ca să mă dea de gol sau poate că cerul se va lumina deasupra ca să mă găsești dar cred

oricâtă ploaie ar veni peste dezghețul lor ei au înscrisă frunza în inele și mugurii așteaptă în surdină învierea ploile nu fac altceva decât să rupă tăcerea scriind în muguri cerul verii

în țara asta încă se mai moare se moare în spitale, se moare pe șosele se moare în pădure dar nesimțirea tot nu moare. găsește scuze adună acuze, cu spume la gură promite dreptate dar masca

miracolul unei zile condensează în mici respirări sunt momente. sunt trăiri. sunt eu în cele mai mici detalii. neașteptata viață nu mi-a spus ce vrea de la mine doar m-a luat în brațe și nu

o dată, de două ori, de trei ori și apoi n-am mai numărat ne oglindeam în cele mai mici detalii ne știam pe de rost și ne întrebam (fiecare în felul său) cât o să mai rezistăm? îi urmăream

Doamnă, e timpul. trebuie să vă însoțesc. nici eu nu pot să întârzii nici dumneavoastră nu puteți să lipsiți de la întâlnire suntem așteptați. și Styxul este liniștit vezi tu tinere, eu mai

oamenii pe trotinete par de-a dreptul idioți așa spunea bătrânul din colțul străzii și ăsta poate fi motivul pentru care nu-și părăsea locul așteptând mereu o minune. stau și mă întreb cu ce

vine un moment când realizezi că viața îți ia tot și lasă un drum plin de cratere spulberându-ți amintirile dar tu știi. nimeni nu te ascultă. cu atât mai puțin ea și te

am îmbătrânit și mi se pare că toată lumea se ia la trântă cu mine acum știu ce trebuie să fac, dar... tot ce pot să fac… e să privesc noaptea în ochi să-i număr secundele nimic nu se

alungat dintr-o lume în alta am ajuns prizonierul tristeții uitarea crește dintre degetele pline de răni și de regrete cine ești? mă întreabă curiozitatea viscerală și cuvintele

ajutați un biet sărman… vorbe, șoapte și ecouri bat în geam ca ploaia toamnei nimeni nu mă stă s-asculte, nimeni nu are răbdare de câte ori treceam prin piață, îl vedeam așezat pe

gol am venit pe lume și-am fost obligat să țip și să plâng și gol voi pleca din ea, fără amintiri, fără suspine și fără regret ceea ce e trist și ciudat în același timp e că lumea

mă legam cu lanțuri grele de realitate. devenise o obsesie până când am realizat că realitatea nu există himerele se nasc, cresc și mor doar în spatele pleoapelor mă legam cu

și ce trebuie să fac? să plângi! și cum am intrat în lume am plâns cu sau fără motiv și creșterea mi-a fost cernută odată cu lacrima am învățat să plâng am citit și m-am rostit

așteaptă! cam așa decurge viața unui om. așteaptă să crești mare, ți se spune și marele asta începe de la grădiniță și ține până hăt, iar departele nu se mai termină. când intri la

doare. îți fură răsuflarea și sufletul. te golește și te lasă cu gustul amintirii cred că de aceea este interzis în multe țări. să nu sufere oamenii. nevinovați. dar un drept câștigat

Don Quijote de la Mancha și-a avut războiul său. și a beneficiat de serviciile credinciosului Sancho Panza eu am războiul meu, tu ai războiul tău dar nu toți avem parte de servicii.

raport, raportor cuvinte folosite, irosite cine mai are nevoie de un raport când moartea joacă cu cărțile pe față? și cine să le mai întocmească destinate fiind nimănui? undeva

departe, sunt atât de departe de mine însumi încât nici pașii nu mi-i mai aud totul în jur agonizează și chiar și moartea e un film mut vorbele toate au căzut la pământ.

m-am rătăcit. știam să citesc semnele timpului. și ale locului știam ce se întâmplă când luna are cercuri de foc și când asfințitul se îmbracă în roșu sângeriu dar aici nu mai sunt

credeam că pun lucrurile în mișcare. simțeam vântul schimbării șuierând vedeam locuri și lucruri și alergam pe o linie nouă. electrificată dar n-a fost decât un vis. din care

viața este o iluzie. e reflectarea a ceea ce vrei tu să vezi sau a ceea ce ești pregătit să accepți. și-atunci eu ce văd în oglindă asta? forme vagi… amăgiri… umbre mișcătoare