Lord_kanne

Plumburiu amurg medieval, Închide în acorduri Sclipind, În sânge de batal O geană de lumină. Se stinge, Candela suflării În praful de pe perne ... Destinele cotesc În umbrele

Să se lase peste umbre luna, Să ascută forme acutul interes Și să se scuture tremurând lumina Petalei florii mele de cireș. Acolo unde se ascund parfumuri Și se-nconjură cu ghimpii de

Te-ai pierdut de tine și nu te mai srigi Te vezi legat și strâns te vezi în chingi Te uiți înlăcrimat la omul care-ai fost Și-ai vrea fii-napoi, dar vrerea-i fară rost. Autarhice vânătăi de

Din primul vres pornesc jihadul Și dau turbanul de pământ Îmi scuip în sân ca ardeleanul Scrâșnindu-mi dinții ce se frâng. Anagramat sinistrul singular Alunecând pe semne

mă trage de mânecă un gând și nu-mi dă pace, mă prinde de cot cu ideile sale boante și țepene îmbrăcate într-un cuvânt ca o mănușă murdară, hârșită pe cărămida cu care s-au

Să stingă careva lumina, Opriți dracului și muzica asta! E un teatru prost, mai trageți cortina Să văd numai negru, și tăcere de post. Sau nu mai e deloc imaginație? Mereu aceiași actriță

O frunză ruptă de lacrima cerului- Mângâind omul.

Pasul tău ușor sărutând gândul tainic- Amurgul senin.

Crunt! E dur... Și-mi bubuie mintea Picioare de damă și coapse; Lascivitatea asta mă enervează Și-mi vine să-mi bag ceva În ceea ce numesc ăștia viață socială. Muncă și sex în gunoiul sur, Și

Nemișcați în staticul efemer al unei eternități închipuite ne ducem anevoie pașii pe alei între cripte, rezemați în cruci furate de pe umerii noștri. Mai luăm câte una pentru ficare

Când gnoza întunecată a luminii Înnegrește soarele și spală amurgul Ne ascundem terifiați în meridianele ideilor cernute, Și gândul... - ah, gândul, de când nu l-am folosit au mai rămas doar

Crăpături de un gri halucinant Înghit fărâme homiforme, Înghit perversități de aluat Și gânduri fleșcăite în arome. E prea frumos, Duhnește peste tot a viață Aceeași împuțită carne de pe

momente tandre și clipe dureroase își scutură copacul anonim, își scutură speranța în lacrimă de rouă; râzând cu frigu-n oase și dragostea-n venin. mă sparg în mii de schije și-n mii de

Cuvinte contondente se răsucesc nebune în neant, se zbat aiurea s-adună în torente; și curg de-avalma izbite de asfalt. Așa stâlcite-n exprimări anoste, Rostite sec cu limba amorțită Se

Mă simt sărac de gânduri, ideile de clipe mi-s sărace, Abisal... Mă scufund într-un ocean uscat deși nu vreau și n-am fost întrebat. O meduză mă privește pesimistă uscându-se verde în

Claustrat, furibund, în propriile gânduri, Tânjesc... spre libertatea deplinei necunoașteri.

Cred ca era un vis... Și în visul ăsta al meu era o salcie... și se unduia la marginea prăpastiei tremurându-și frunzele, în adierea umedă ce venea dinspre râu, precum tremură o fecioară când simte

Clipe cenușii se preling lăsând urme pe fața nevăzută în scurgerea timpului... strig cu o tăcere zgomotoasă și mută. mă simt încojurat de absurd și lumina ochiului orb mă doare, fredonez un

Printre grădini sinistre înghețate se plimbă demoni negri zgriburiți de sub cuvinte triste îngropate murmurând speranțe către sfinți. Aleea cu speranțe se-nfioară sub pasul tău ușor,

tacerea zgomotoasa a gloatei de neuroni incarcata de posibile memorii viitoare iti fac din gesturi doar simpli pioni si asta te doare. izbitor in picatura prezenta, o clipa de ocean viitor

Scâncete se ridică bucuroase de a fi scăpat din lăuntrul tumultos cu zdrențe de plângeri pe oase cu sânge în ochi și arsuri pe tors, simt atingerea unei clipe cu puterea unui gând sublimă