N-am reușit să mă desprind de mugurii vineții...
Mi-aș fi dorit să fi putut atinge
măcar cu un deget “Roata Olarului”
și n-ar mai fi existat sub tamplele mele suicidul.
N-aș fi sosit la acest
Cu simbria depănată,
nu-s venită din icoane,
nu sunt zid... piatră în piatră,
nici un univers sub rame.
Mă-nconjoară rotofeie,
cea din urmă întâmplare.
Alb pălit cu ochi de soare
o lumină-nșelătoare
Peste găndurile mele, ai ucis ce-a fost frumos
Dezlegându-ți totodată, amintirea unui Fost,
Peste-altarul fericirii umbra grea ți-ai aplecat
Și-ntre vieți, Schimnică
Nu mai încap în plânsul meu,
Rămas-am rece pe vecie...
Cad ochii dezlipiți de tâmple
În iarna lungă și pustie.
Se dau de-a dura prin zăpadă
Jucându-se ca doi copii
Alunecând pe
De\'ja\' Vu
În țara lui “Turtă dulce”, De\'ja\' Vu... un soi de cete
Cu apă vor să se-mbete, altfel, rostul li se pierde.
Că-n cetele lor, mirare, îi găsești pe toți, plei boi,
Că sunt
Ancora
Sssssssssst!
Fă liniște în nebunia mea!
Încerc să respir halucinații obsesive...
Vreau să rup firul legat de nevinovățiile mele,
apoi să reconstruiesc pe fiecare urmă albă
un soi de
EVADARE
Bat tactul cu ochiul liber
iar emoțiile mi se lipesc de trup...
Voi învinge patima aceasta
oprind cu vlagă gându-mi deja trist.
În pale văpăi îmi curg zorii,
să-mi piardă
Rădăcini de rai
Eu nu mai cred în iubire...
Ea este ca o suflare de vânt.
În șoaptele crucii mă cațăr târziu
și mor ca o umbră în bocetul apelor mele.
Eu nu mai cred în
Teoria pietrei, imperiul
Teoretic, erupții pulsează în pietre...
Inima tristă-mi șoptește
sunt clipele-agonic mister!
În templul tăcerii retrasă,
o boabă de teamă
sedusă de seva
Arcușul
Au învins!
Mi-am strigat;acei cai,
cu stări biciuite.
Nechezul lor
a pătruns sub armura vie...
Mă tem că această furie,
le dă aripi de zbor
cu tropot de smalț.
În jurul tău
într-un spațiu cuprins de lumină târziu,
cu băgare de seamă
pășește primăvara
al albinelor polen.
Din zgomotul ghețurilor
in foșnet de verde
întorși din nămeți,
Mă izolează timpul
ca pe-o nălucă atinsă de zbor.
Mușcat-a Ieri brațul leșului viu:
supărata nevoie de a trece cu greață
prin oglinzile ce-și petrec contopirea...
Slovele!
Amicii mei,
începe
La balu-ntristării, ființă femeie,
de-o trăsură pustie-a fost dusă.
Era coasta Lui inima mea,
pios ospăț veșniciei?
La balu-ntristării fecioară aleasă
cu brațe de înger și-o rochie
Se ivea doar urma suflului greu
cât un veac năruit.
Petalele crinilor albi
se scuturau amintind de nopți înstelate.
Le aduna din priviri
împletindu-le-n ramă căruntă
când o singură
Certatu-m-am cu frunzele
de la un gram de toamnă.
Doritu-mi-aș o primăvară,
să mi-o lase mie toată,
dar cum, când masa era goală
și cina verii o cerea zeloasă,
iar tălpi de frunze gri
Nebun:
un nume scos din formă,
născut cu tentă vinovată
rămasu-mi-a sărac
în slăvi îndoliat.
Speranța Vieții plânge peste
copilării în noapte albă;
curând osanale-arucând
ca legea
Locuiesc în mine încă,
unde cartea mea-i limpede ocean,
și misterios univers
în care-oglindirea-mi abundă.
O lacrimă de stare
căzută-ntr-un vis...
Final.
O existență nebună cu
Din a iadului umbră
muguri mai scapă,
fără de urmă
scânteia sclipind.
Mai mor uneori
întorcându-mă-n mine.
Pașii crescuți
în dorul de mine
mai mor uneori
să mă poată slăvi
în
Cristalul
Spălătorii de vise...
Prea cuprinsu-m-au zorii!
Șoptește a gurii natură,
cuvânt alb, lent vrăjit,
pe buze de înger,
răspândit de iubire...
depărtata-mi iubire-ncolțită.
Mă
Martirii
Erau copii
așa cum toți copii ne ducem.
Cărau lumini
cu zâmbete scâncind,
iar crudul vânător de suflete,
pe-a sa cruce stăpân,
în zgomot de umbre-ncrustate
biciuia anotimpul
Poate i-aș fi înțeles sensul
daca-aș fi știut rostul amărâtului spătar
de la obositul scaun de atîtea kilograme.
Aș fi-nțeles și starea lui de grație
sprijinit lăsându-se de spatele
M-am născut într-o lume reală
dar trăiesc într-un vis ireal
în care-am sădit toate semințele timpului,
pe chip de fetiță cuminte.
Ce forță compactă
să-mi mai atingă suflarea
sau firul
Sub a văzului teamă
suferea un ștrengar deocheat
bântuind morminte de marmură,
locuințe din piatră Carara.
Sforăitul cărțillor îndrumându-l,
era decât un simplu călător.
Și-a fixat în
Se răsuceșțe capitolul
în sunete noi…
Părăsitu-mi-am zămislirea în sine,
aceeași parte din mine.
O mască-n loc de aripi,
cămașă de fier pentru silnici.
Am părăsit lumina speranței