Liviu Nanu

Mi-a plăcut poemul, în special prima și ultima strofă. Aș fi vrut să spun și eu ce înțleg din metafora cu sticla de vin, dar autoarea mi-a luat-o înainte cu explicațiiile. Într-adevăr, să intri în pielea unui personaj imaginar, să faci ce vrei cu el, să schimbi planurile și relațiile dintre lucruri, asta înseamnă metaforă, gîndire poetică. Pe care, dacă nu ai „organ”, nu o pricepi, nu o apreciezi. Felicitări, am citit un poem care îmi zbîrnîie în minte mult după gestul lecturii.
cu scuze pentru deranj
al 156-lea cititor
anton

Maestre Adrian Erbiceanu, replica dumneavoastră e foarte inspirată și gestul de a mi-o dedica mă onorează. Eu aș fi evitat însă „aghesmuit” (din cauze de interpretare) și aș fi folosit termenul „jumătățit”, cu un apostrof înainte, pe ca nu îl găsesc pe tastatură.
La bună citire,
anton

Mie îmi plac astfel de poeme scurte, fără balast. Sublimare, fără a neglija estetica, forma, grija pentru cuvînt. Uneori te-aș invidia dacă aș fi invidios.
cu plăcerea lecturii,
anton

Am remarcat senzația „matrioșka” din strofa a doua și strofa a treia. Poemul tău transmite o stare de lehamite, cum ar veni o emoție în lipsa altor emoții.

Stimate Dorian Duma, pe scurt DoDule, mulțumesc pentru sugestie. S-ar părea că așezarea pe strofe este mai bine primită de către cititori, așa că am făcut efortul de a pune două spații, împărțind textul în trei catrene. De fapt și celelalte sonete scrise de mine tot așa sînt configurate. Și forma are rolul ei, cum bine știm.

Cornelia Claudia Iakab - nu-mi amintesc întîmplarea cu roata și prin urmare nu realizez legătura cu licuricii. Subiectul poemului l-am descoperit pe dealul Cisnădioarei, lîngă biserica fortificată, la finalul acțiunii noastre poetice și inaintea acțiunii masonice (care nu ne angaja în vreun fel). Mulțumersc pentru semnul de lectură.
Maria, nu mai știu dacă poezia cu dudele era haiku, am să caut textul să mă lămuresc. Eu nu prea am abordat genul, consider că este al doilea haiku pe care-l scriu, primul fiind despre o cioară în zăpadă. Încă nu știu ce mi se potrivește, literar vorbind, eu scriu după cum îmi vine inspirația. Cu excepția prozei, unde sînt necesare alte calități.

Teodor Dume - prezența dumneavoastră în pagina mea și aprecierile făcute poemului, mă determină să cred că sînt pe un drum bun și că umilul meu demers liric nu a fost degeaba.

Maria, onorat de vizită și semn. Cu titlul nu știu ce să fac, așa mi-a venit, probabil îl voi schimba.
Paul, cei care au fost la Cisnădioara vor înțelege, desigur, mai multe. Co o singură condiție: să citească poemul.

O surpriză plăcută să văd scoasă de la naftalină o poezie din 2003. Onorat de trecere și semn.

Felicitări! Aștept lansarea cărții, am să vin cu Adrian Firică. Dacă mă ia. firește.

Bun dar incomplet. Lipsesc momentele cînd maestrul Silișteanu solicita un masaj tailandez. Și sînt (aproape) sigur că Cezara a filmat faza. La a doua ediție voi lua camera de filmat. Dacă voi mai fi invitat, desigur.

George, Ionuț, Adrian - onorat de trecere și semn. Poate ar fi trebuit să dezvolt mai mult cele trei întîmplări. Pînă va apărea pe hîrtie, mai am timp să refac.

Eu n-am băut decît o singură bere. A fost fain, socializare, așa cum spunea un foarte distins comentator (chestie pentru care a meritat să particip) și destulă poezie (chestie pentru care mă bucur că am ajuns acolo). Călin s-a descurcat mai mult decît onorabil și sper să repetăm experiența.

Felicitări! Abia aștept să citesc cartea. Felicitări și celor care te-au susținut în efortul editorial.

Petruț, nu știu dacă pentru un simplu poem merit felicitări, dar eu mă simt onorat de semnul și aprecierea ta. Cu toate că versul clasic (și mai ales poezia în formă fixă) nu prea are susținători aici, cred că un poet nu este format deplin dacă nu scrie și așa ceva, ca exercițiu măcar. După versul alb se pot ascunde și cei fără talent, în versul clasic însă, nu mai poți păcăli pe nimeni.

Bun. Trebuie evidențiat, hîc, desigur. Mai răsucește, Doamne, roata. Roata!

O viziune interesantă cu bomboane din care cresc margarete și cișmele din care curge limonadă. Și toate acestea pe strada verona. Un discurs liric inedit, chiar dacă, personal, aș fi optat spre o altă așezare în pagină a poemului. Voi fi mai tent de-acum înainte la ce se află/petrece în jurul meu, poate găsesc vreo fîntînă arteziană cu șampanie.

erată
prferă = preferă
actic = activ
și niște virgule

Dan, se poate vorbi mult pe subiectul acesta. Ce spui tu e adevărat. Importantă este motivația. Putem da exemple de „leneși” celebri, mulți dintre ei artiști sau inventatori, indivizi care, în ciuda acestei peceți, au lăsat urme adînci în cultură și civilizație.

M-am gîndit să scriu ceva despre lene. Cîteva gînduri, firește, nu un eseu. Ar trebui să dezvolt prea mult, să caut în bibliotecă surse de informații, să mă documentez serios. N-am să fac așa ceva, sînt prea comod, într-un cuvînt, mi-e lene.
Dar oare lenea asta o fi specifică românilor? e o meteahnă, un defect, sau o calitate? Depinde din ce unghi privești lucrurile.
Pornind de la aforismul „mi-e dragă orice activitate pînă nu degenerează în muncă” (care-mi aparține, pentru că l-am auzit personal de la un amic) părerea mea este că a fi leneș nu este un defect.
Românii (deși n-ar trebui să generalizez) au avut dintotdeauna aplecare spre lene. Adică mai ales de cînd cu influența turcă, că tot am stat sub ei cîteva secole.
Ne caracterizează nepăsarea și fatalismul, spune Drăghicescu în lucrarea sa „Din psihologia poporului român”, filozofia practică a țăranului român fiind aceea a destinului și a norocului. Că de aici, urarea „Hai noroc!” cu varianta sa de cîrciumă „hai dracu\' noroc!”
Din aceeași lucrare, autorul îl citează pe un tip, Moltke, care spune „țăranul prferă să rămîie în starea în care și-a trecut copilăria (...) Din tată în fiu el moștenește obiceiul de a nu cultiva niciodată mai mult pămînt decît este strict trebuincios pentru trai”. Aici, biserica ortodoxă română are rolul ei actic, atît prin mesaj, dar mai ales prin exemple. Nu voi dezvolta însă această temă aici și acum.
Calitate sau defect, lenea (așa cum am încercat s-o definesc mai sus) a prins și în societățile occidentale, existînd deja teorii care susțin detașarea individului, separarea de societate și traiul modest dar independent. Un fel de anarhism, nu-i așa? L-aș cita aici pe Tom Hodgkinson, care dezvoltă pe larg această teorie atît în cărțile sale „Ghidul leneșului” și „Cum am ales libertatea” cît și în revista pe care a fondat-o „Idler” prin care aduce atacuri argumentate împotriva culturii muncii din lumea occidentală. „Leneșii nu produc obiecte inutile și nici nu consumă produsele inutile ale muncii. Ei nu pot fi monitorizați. Scapă de sub control. Nu vor să trăiască la fel ca liderii lor. Nu vor să fie ajutați”, spune Tom Hodgkinson în „Ghidul leneșului”.
Acum, unii se vor întreba ce-mi veni să scriu gîndurile acestea în loc să stau în fotoliu, cu un pahar de Martini în față, ascultînd Mozart, sau mă rog, U2.
Păi, m-a îndemnat un așa zis critic literar pentru care lenea este probabil cel mai mare defect al unui individ, adică un scriitor leneș ar trebui pus la index și cărțile lui arse în agora.

Stimate Liviu Moraru, ai dreptate în ceea ce privește latura olfactivă. Eu însă am mizat pe alte simțuri și alte calități ale produsului/subiectului. Probabil voi scrie și un sonet mirositor (olfactiv) în care voi dezvolta problema ridicată de tine în comentariu. Dar și atunci, mi-e teamă că nu voi putea împăca pe toți, vor rămîne aspecte neacoperite liric.