Liviu Nanu

Eu n-am băut decît o singură bere. A fost fain, socializare, așa cum spunea un foarte distins comentator (chestie pentru care a meritat să particip) și destulă poezie (chestie pentru care mă bucur că am ajuns acolo). Călin s-a descurcat mai mult decît onorabil și sper să repetăm experiența.

Felicitări! Abia aștept să citesc cartea. Felicitări și celor care te-au susținut în efortul editorial.

Petruț, nu știu dacă pentru un simplu poem merit felicitări, dar eu mă simt onorat de semnul și aprecierea ta. Cu toate că versul clasic (și mai ales poezia în formă fixă) nu prea are susținători aici, cred că un poet nu este format deplin dacă nu scrie și așa ceva, ca exercițiu măcar. După versul alb se pot ascunde și cei fără talent, în versul clasic însă, nu mai poți păcăli pe nimeni.

Bun. Trebuie evidențiat, hîc, desigur. Mai răsucește, Doamne, roata. Roata!

O viziune interesantă cu bomboane din care cresc margarete și cișmele din care curge limonadă. Și toate acestea pe strada verona. Un discurs liric inedit, chiar dacă, personal, aș fi optat spre o altă așezare în pagină a poemului. Voi fi mai tent de-acum înainte la ce se află/petrece în jurul meu, poate găsesc vreo fîntînă arteziană cu șampanie.

erată
prferă = preferă
actic = activ
și niște virgule

Dan, se poate vorbi mult pe subiectul acesta. Ce spui tu e adevărat. Importantă este motivația. Putem da exemple de „leneși” celebri, mulți dintre ei artiști sau inventatori, indivizi care, în ciuda acestei peceți, au lăsat urme adînci în cultură și civilizație.

M-am gîndit să scriu ceva despre lene. Cîteva gînduri, firește, nu un eseu. Ar trebui să dezvolt prea mult, să caut în bibliotecă surse de informații, să mă documentez serios. N-am să fac așa ceva, sînt prea comod, într-un cuvînt, mi-e lene.
Dar oare lenea asta o fi specifică românilor? e o meteahnă, un defect, sau o calitate? Depinde din ce unghi privești lucrurile.
Pornind de la aforismul „mi-e dragă orice activitate pînă nu degenerează în muncă” (care-mi aparține, pentru că l-am auzit personal de la un amic) părerea mea este că a fi leneș nu este un defect.
Românii (deși n-ar trebui să generalizez) au avut dintotdeauna aplecare spre lene. Adică mai ales de cînd cu influența turcă, că tot am stat sub ei cîteva secole.
Ne caracterizează nepăsarea și fatalismul, spune Drăghicescu în lucrarea sa „Din psihologia poporului român”, filozofia practică a țăranului român fiind aceea a destinului și a norocului. Că de aici, urarea „Hai noroc!” cu varianta sa de cîrciumă „hai dracu\' noroc!”
Din aceeași lucrare, autorul îl citează pe un tip, Moltke, care spune „țăranul prferă să rămîie în starea în care și-a trecut copilăria (...) Din tată în fiu el moștenește obiceiul de a nu cultiva niciodată mai mult pămînt decît este strict trebuincios pentru trai”. Aici, biserica ortodoxă română are rolul ei actic, atît prin mesaj, dar mai ales prin exemple. Nu voi dezvolta însă această temă aici și acum.
Calitate sau defect, lenea (așa cum am încercat s-o definesc mai sus) a prins și în societățile occidentale, existînd deja teorii care susțin detașarea individului, separarea de societate și traiul modest dar independent. Un fel de anarhism, nu-i așa? L-aș cita aici pe Tom Hodgkinson, care dezvoltă pe larg această teorie atît în cărțile sale „Ghidul leneșului” și „Cum am ales libertatea” cît și în revista pe care a fondat-o „Idler” prin care aduce atacuri argumentate împotriva culturii muncii din lumea occidentală. „Leneșii nu produc obiecte inutile și nici nu consumă produsele inutile ale muncii. Ei nu pot fi monitorizați. Scapă de sub control. Nu vor să trăiască la fel ca liderii lor. Nu vor să fie ajutați”, spune Tom Hodgkinson în „Ghidul leneșului”.
Acum, unii se vor întreba ce-mi veni să scriu gîndurile acestea în loc să stau în fotoliu, cu un pahar de Martini în față, ascultînd Mozart, sau mă rog, U2.
Păi, m-a îndemnat un așa zis critic literar pentru care lenea este probabil cel mai mare defect al unui individ, adică un scriitor leneș ar trebui pus la index și cărțile lui arse în agora.

Stimate Liviu Moraru, ai dreptate în ceea ce privește latura olfactivă. Eu însă am mizat pe alte simțuri și alte calități ale produsului/subiectului. Probabil voi scrie și un sonet mirositor (olfactiv) în care voi dezvolta problema ridicată de tine în comentariu. Dar și atunci, mi-e teamă că nu voi putea împăca pe toți, vor rămîne aspecte neacoperite liric.

Felicitări! Sper să găsesc cartea în librării.

Poantă antologică. Mai mult nu știu ce aș putea spune. Nu poți s-o trimiți și pe site-ul guvernului? S-ar distra și ei.

Eu sînt un cititor cîrcotaș, așa că, am încercat să găsesc și chichițe, balast și bălării în poezie. Nu prea am găsit, recunosc. Doar versurile \"avem nevoie de zile în care să nu ne mai auzim
în care mâinile noastre încetează să se mai caute\" mi s-au părut neutre, nu mi-au transmis ceva special, față de atmosfera creată în poem.
Nu mai trebuie să spun căam avut parte de o lectură plăcută și pentru asta îi mulțumesc și lui Anghel că mi-a atras atenția.

cu scuze pentru deranj,
al 56-lea cititor
anton

Tot la român mă opresc și eu. Mă miră faptul că nu ați adus în discuție și lucrarea lui D. Drăghicescu \"Din psihologia poporului român\". Sau Păucescu, și el are niște referiri foarte interesante.
Ar trebui să vă rescrieți eseul, eliminănd greșelile typo și punînd diacritice.

Adrian, nu cunoșteam obsesia culinară a lui Brumaru și nici mirarea lui Robert. Chiar am să deschid cu el tema aceasta de discuție. Cu Robert, adică, pe Brumaru n-am avut onoarea să-l cunosc decît din cărțile domniei sale. Onorat de trecere și semn.
Eugen, sînt cîțiva autori, chiar aici pe site, mult mai familiarizați decît mine cu această formă fixă. Din cînd în cînd încerc și eu acest exercițiu pe care-l consider necesar în formarea unui poet. În felul acesta îmi demonstrez mie însumi că n-am uitat prozodia și că îmi pot exprima ideile și sentimentele și în acest mod. Aprecierea ta mă onorează.
Doamna Angela - aveți dreptate, mulți consideră sonetul (ca specie poetică) prăfuit, la fel și versul clasic în general. Poate și pentru că e mai dificil să transmiți ceva și să o faci și cu grație, respectînd canoane prozodice. Versul alb e mai la îndemînă, după el se pot ascunde și veleitarii, cei lipsiți de talent. Onorat de vizită și semn.

Strofa a doua merita mai multă atenție, aș fi văzut-o mai incisivă. În rest, un poem bun, final inspirat.

George, în primul rînd să-ți răspund la nedumerire. În general, un ciclu de texte ar trebui să fie omogen, cum bine ai subliniat. Dar poate și o surpriză e bună, pentru diversitate.
Mă onorează apropierea pe care o faci cu Brumaru, considerat (de unii) poet minor. Mie îmi place ludicul lui și îmi mai plac Foarță, Dimov, Tonegaru, Sorescu, Mircea Ciobanu, Mureșan ș.a. Cei din noul val mi se par artificiali (nu în totalitate) și umflați cu pompa, promovați prin găști.

În versul 5 ar trebui să fie „termină”, nu? Altfel se pierde prozodia.
Frumos sonet, mi s-a făcut sete după ce l-am citit.

Onorat de vizită și semn. Mă bucur că mesajul liric a ajuns la dumneavoastră.

Ultimul vers e foarte sugestiv și trimite cititorul pe mai multe planuri diferite (adică spațiu și timp). Am folosit și eu sintagma pentru un titlu de poezie, acum cîțiva ani.
Am remarcat și prima parte a poemuluim mai ales retorica și posibila metamorfoză lirică.

Eu fiind de pe Vadu\' Vezii, am încercat să receptez și altfel poemul. Vedea (ca de altfel orice apă curgătoare) lasă un semn asupra comunităților pe care le străbate, scaldă sau îneacă. Chiar și Marin Sorescu a scris un poem despre Vedea
http://romana.agonia.eu/index.php/poetry/144953/%C5%9Ei_Gangele , prin urmare trebuie să fie ceva serios:) Pe la noi însă, n-au ajuns farfuriile alea zburătoare, doar niște farfurii de plastic cu colivă în ele și lumînări aprinse, pentru liniștea celor adormiți. Am remarcat soarele ca o farfurie roșie de lut, e o comparație inedită.

Domnule Petruț, onorat de vizită, semn și sfat. Am să reflectez și, dacă e necesar, voi schimba.