sonet plîngăcios

Încerc să găsesc unele asemănări între sonetul acesta și cele aparținând maeștrilor genului, dar nu prea găsesc decât vagi similitudini cu unele dintre sonetele lui Brumaru, prin ludicul șăgalnic, fără a fi atâtea sugestii sau aluzii directe la erotism. Dimpotrivă, aici este acel stil ce l-a consacrat pe Liviu, prin autoironie, ludic suav îmbinat cu gravitate, spontaneitate și gust pentru paradox, hedonism îmbinat cu meditație senină.

O nedumerire am: oare este bine să realizezi un ciclu de poeme din texte eterogene? Credeam că vei urma aceeași linie cu primul text. Dar, până la urmă, e o surpriză plăcută.

George, în primul rînd să-ți răspund la nedumerire. În general, un ciclu de texte ar trebui să fie omogen, cum bine ai subliniat. Dar poate și o surpriză e bună, pentru diversitate.
Mă onorează apropierea pe care o faci cu Brumaru, considerat (de unii) poet minor. Mie îmi place ludicul lui și îmi mai plac Foarță, Dimov, Tonegaru, Sorescu, Mircea Ciobanu, Mureșan ș.a. Cei din noul val mi se par artificiali (nu în totalitate) și umflați cu pompa, promovați prin găști.

că după atâția ani plânge când curăța ceapă. \"curăț ceapă și râd fericit că după atata timp m-au podidit lacrimile\". într-adevăr aspectul culinar al sonetului duce cu gândul la Brumaru, a cărui obsesie vine din câte am înțeles de la faptul că internat fiind avea voie să citească doar cărți de bucate. mi se pare o îmbinare de toți, la care se adaugă și motivul prenatal. discuția de la care trebuie să pornim dacă ar fi să mergem, dincolo de o scriitură controlată și o lectură plăcută, este originalitatea pentru că nu e vorba doar de o imagine, ci de starea de lehămite, sau plâns incontrolabil, accidental ca în volumul Cinema la mine-acacsă.

Deși nu mi-am încercat puterile în acest gen de scriere, din când în când, totuși, citesc cu plăcere sonete scrise de alți autori de pe site, ori de către cei consacrați. Sonetul îmi pare scris fără cusur, respectând toate regulile prozodiei-ritmul, rima etc. Am sesizat și eu ludicul și ușoara autoironie din poezie, care, de altfel, vă sunt aproape caracteristice- indiferent dacă e vorba de proză sau de poezie. Am citit cu plăcere întregul sonet, dar preferatele mele sunt ultimele 6 versuri-care conțin expresii și idei originale.

Cu stimă și prietenie,
Eugen Bot

poemul respecta traditia tematica a sonetului,reunind diversele teme si tehnici mostenite de secole
referintele culturale sunt subtile,ludicul este calea modernitatii într-un gen controversat pe care multi il considera prafuit si (foarte multi altii)îl considera rafinat,elegant,poezie pura si necesara ca aerul pe care îl respira(cei care sunt certati pe veci cu experimentele)

Adrian, nu cunoșteam obsesia culinară a lui Brumaru și nici mirarea lui Robert. Chiar am să deschid cu el tema aceasta de discuție. Cu Robert, adică, pe Brumaru n-am avut onoarea să-l cunosc decît din cărțile domniei sale. Onorat de trecere și semn.
Eugen, sînt cîțiva autori, chiar aici pe site, mult mai familiarizați decît mine cu această formă fixă. Din cînd în cînd încerc și eu acest exercițiu pe care-l consider necesar în formarea unui poet. În felul acesta îmi demonstrez mie însumi că n-am uitat prozodia și că îmi pot exprima ideile și sentimentele și în acest mod. Aprecierea ta mă onorează.
Doamna Angela - aveți dreptate, mulți consideră sonetul (ca specie poetică) prăfuit, la fel și versul clasic în general. Poate și pentru că e mai dificil să transmiți ceva și să o faci și cu grație, respectînd canoane prozodice. Versul alb e mai la îndemînă, după el se pot ascunde și veleitarii, cei lipsiți de talent. Onorat de vizită și semn.

Liviu Nanu este tradițional ludic. mai pudrează cu ceva sarcasm, ironie și gata omleta(poetică)... fain. numai că ceapa, în afară că provoacă lacrimi când o toci, tai, mai și mută nasuri din loc.

Stimate Liviu Moraru, ai dreptate în ceea ce privește latura olfactivă. Eu însă am mizat pe alte simțuri și alte calități ale produsului/subiectului. Probabil voi scrie și un sonet mirositor (olfactiv) în care voi dezvolta problema ridicată de tine în comentariu. Dar și atunci, mi-e teamă că nu voi putea împăca pe toți, vor rămîne aspecte neacoperite liric.

Liviu,
te felicit! nu te lasi amagit de litera si cautare. in acord, ritm si glas cu prietenii nostrii!

Petruț, nu știu dacă pentru un simplu poem merit felicitări, dar eu mă simt onorat de semnul și aprecierea ta. Cu toate că versul clasic (și mai ales poezia în formă fixă) nu prea are susținători aici, cred că un poet nu este format deplin dacă nu scrie și așa ceva, ca exercițiu măcar. După versul alb se pot ascunde și cei fără talent, în versul clasic însă, nu mai poți păcăli pe nimeni.

E greu sa nu-ti placa Liviu Nanu indiferent ce tema sau gen ar aborda. De ce nu desparti, domnule, textul pe strfe, pentru estetica grafica?

Stimate Dorian Duma, pe scurt DoDule, mulțumesc pentru sugestie. S-ar părea că așezarea pe strofe este mai bine primită de către cititori, așa că am făcut efortul de a pune două spații, împărțind textul în trei catrene. De fapt și celelalte sonete scrise de mine tot așa sînt configurate. Și forma are rolul ei, cum bine știm.

Arata mai bine, mai ales ca textul e fara cusur. Si doar stii ca sunt cusurgiu de felul meu.

Eu am primit ceea ce am cautat...
\"Și gîndurile mele, curgînd ca o cascadă
Spre miezul inocenței mă poartă fără voie\"
Voi reveni.

Mă-nvârt de unul singur, împins de inerție,
Cu gândul că spre seară, atras de vreo agapă,
Am să mă prind în horă și-n plină limbuție
Am să consum tot vinul aghesmuit cu apă.

Iar dacă va rămâne ceva, vreo fărâmiță,
Din tot chiolhanul ista, pe plita dimineții,
Am să-mi închei periplul dansând c-o chelneriță
Și-am să împart tainul, ofrandă, cu poeții.

Să spună-atunci oricine, ce-o vrea, de o să vadă
Cum știm să punem coada la versuri în nevoie
Și să albim în rime întunecata stradă
Pe care-atâta valmă și-atâta tărăboi e...

Dar, iartă-mă, acuma, nesigur pe rețetă
Am pus tot usturoiul în tava cu omletă.

Maestre Adrian Erbiceanu, replica dumneavoastră e foarte inspirată și gestul de a mi-o dedica mă onorează. Eu aș fi evitat însă „aghesmuit” (din cauze de interpretare) și aș fi folosit termenul „jumătățit”, cu un apostrof înainte, pe ca nu îl găsesc pe tastatură.
La bună citire,
anton

Domnule Liviu Nanu, îmi pace plăcere să văd ca mica mea replică nu te-a deranjat.
Așa ar trebui să fie oriunde și oricând. Referitor la cuvântul împricinat, ai toată libertatea să-l modifici după pofta inimii. Aș face-o eu dar n-am acces la textele postate la rubrica \"comentarii\". Din \"bucătărie\" mai am și alte vești. Sper să ne vedem și să tăifăsuim în curând. După data de 20 iulie, pentru aproximativ trei săptămâni, voi fi în țară.
La bună vedere.
Adrian Erbiceanu

Mi-am amintit de acest sonet și de comentariile care l-au însoțit. Asta pentru colegul Ștefan Petrea care îmi solicita o părere despre sonetul domniei sale. Ideea este că te poți juca și în forma fixă. Doar să-ți vină muza cu inspirația. Și cu sticla de votcă.

Și sonetul lui Coșbuc. Chiar dacă diferă forma și subiectul, în ambele văd acea atitudine ambivalentă, de implicare și detașare. Nu avem de unde să știm cum au luat naștere versurile, dacă a fost travaliu sau doar o joacă. Importantă mi se pare senzația transmisă: poetul pare că nu se ia în serios, dar în același timp respectă regulile și se vede că a înțeles sonetul dincolo de formă. E acea stare de a fi conștient/sigur și în același timp nesigur de ceea ce faci. Sonetul lui Coșbuc nu este perfect, dar nici al lui Bacovia nu este. Cu toate astea, ambele au aceeași notă de autopersiflare pe care o întâlnesc și la Liviu Nanu și transmit mai mult decât pare la prima vedere.

Și ca să revin la subiectul sonetului de față. Am mai citit doar o singură poezie despre ceapă „Monologue for an Onion by Suji Kwock Kim” care exploatează tot ideea de straturi multiple, dar acolo e vorba de pierderea esenței în timpul căutării unui sens al vieții și abordarea pare mult mai gravă din start. Aici îmi pare că se merge invers, de la abordarea ludică și aparent superficială la cea profundă, de la culinar, la erotic și de acolo la originea vieții. Până la urmă sunt toate interconectate.

Subiectul cepei, al straturilor ei ca niște petale, al plânsului fără durere, al conexiunii ei cu pământul, al comparației ei cu planeta, ba chiar cu o galaxie, a fost abordat magistral și de Neruda în Odă cepei. Probabil că el ar trebui să fie reperul cel mai elocvent atunci când se face o analiză comparativă pe subiect. Ce-i drept, Neruda aprofunda subiectul, stabilea conexiuni în toate direcțiile, multiplica sensurile, nefiind preocupat de ludic pentru a ambala mesajul liric, poezia însemnând pentru el altceva. Însă, fiecare poet cu stilul lui, cu preocupările lui, cu jocurile sau neliniștile metafizice care îl caracterizează... Ochiul critic e dator să creeze conexiuni, să arate lumii întregi în ce fel se integrează poeții în conștiința universală, cu ce vine fiecare, ca mesaj, ca viziune.

reușit și ca formă și ca idee...
Felicitări!