dedicație de dragoste

simt aici o iubire cosmică, o mângâiere într-un departe, cuplul fiind absorbit printr-un vârtej cu capătul între murire și nemurire, este pesemne acea dragoste suficientă sieși din care se pot și alții hrăni - cei săraci de dor -. este interesantă compararea gândului cu niște particule ale vitezei, este de asemenea interesantă separarea gândului de inimă, încercarea de regăsire a acesteia(\"să ne întoarcem din drum pînă vom regăsi inimile\")... Bun!
numai bine,
alex

o bună înțelegere aici. Viteza gîndului nu are alte grade de comparație. Materializarea lui, de asemenea. Mulțumesc pentru semn și buna înțelegere.
LIM.

Poemul acesta se vrea ca un impact puternic, așa ca o dragoste care apare brusc, în cea mai mare viteză - în concordanță cu timpurile pe care le trăim…
Se vrea un fel de ficțiune la modul sublim, dar care să aibă reverberație în viața cotidiană.
Se dorește un sentiment din care să se hrănească orice doritor de iubire adevărată.
Plin de figuri de stil asemeni inimilor din care ne putem hrăni, noi - păianjeni…
Este, într-adevăr, o “dedicație de dragoste”.

Despre tahioni am aflat de la Solomon Marcus, din cartea sa Timpul,
apărută prin 1985, parcă. Ipoteticele particule subatomice cică ar
călători cu o viteză mai mare decât a luminii, și de aceea sensul de deplasare
ar fi... în trecut!

Când am cetit una ca asta parcă mi s-a spăriat gândul, cum ar zice cronicarul,
am rămas cu ochii în bagdadie, adică mirat, cum în fața minunilor din Bagdadul Halima-lei!, am simțit că aș putea face o evaziune cosmică, dacă aș putea pune la lucru în folos propriu gâzele subatomice, cam cum spui dumneata în versurile:

\"evităm nemurirea și murirea
și toate cele ce se scurg printre degete.\"

Un poem excelent, pentru inițiați.

Ciudate peripeții mai ai și tu!

Și da, frumoasă asociere gînd-tahioni, avînd în vedere că și unul și ceilalți se duc rapid, pot să se oprească un timp, pot să se întoarcă la fel de repede, fotonic, pot deveni raze, se pot absorbi ca într-o gaură neagră, pot trece pe lîngă nemurire, ori murire, pot deveni un univers propriu sau se pot scurge printre degete, cum viața însăși…

“pe cer au rămas sînii tăi două cupole și degetele mele
au format galaxie pe care pomană o dăruim săracilor” - cîtă dărnicie!

Frumos poem, frumoase imagini, sentimente…

Ottilia Ardeleanu

acuma, dupa ce l-au descalcit altii, incepe sa-mi placa si mie, din ce in ce mai mult. inaintea descalcirii doar imi placea, fara mult :)

Ottilia, unii chiar alătură gîndul tahionilor, de aici viteza cea mai mare fiind cea a gîndului.
Aurel, da ciudate peripețiile noastre, dar bune trăirii.
Atropa, cel mai mult mi-a plăcut acel \"mult\" :)

Vă mulțumesc pentru trecere și vorbele bune.
LIM.