Psalmul 222

despre Dumnezeu nu prea poți spune multe te cuprinde un tremur o spaimă mare de blasfemie și atunci taci e mai ușor să vorbești cu el decît despre el dar și adresarea directă e ca o forțare ca o stîngere de gît la amintirea păcatelor și apelăm la sfinți la îngeri la ființele intermediare eu L-am cunoscut ca pe o forță ce te poate izbi în orice moment pentru mine Dumnezeu are dinți chiar și-i arată uneori printr-un zîmbet (așa îmi place să cred) trece neobservat prezență de care nu te ferești precum de fantome. am gîndit să scriu despre Dumnezeu ca despre o rudă îndepărtată dintr-o altă provincie cu care te întîlnești rar de nici nu-ți mai reamintești chipul și am văzut că nici a scrie nu e la îndemînă. de ce nu am puterea de a scrie un psalm un psalm cu multiple înțelesuri? aș putea să-L slăvesc fără a-I pune la încercare bănuielile pe care oamenii le-au confirmat milenii și aș fi poetul apostol. gîndind acestea doar greierul mă distrage de parcă aș locui într-un bloc de greieri nu de beton poate și zugrăveala puțin învechită verdele șters și crucea de la sfințenie abia perceptibilă după trei ani. mai vorbesc despre Dumnezeu cu peștii cînd le pun de mîncare și se adună deasupra apei rugîndu-se parcă spre mine conturînd cu buzele mute un psalm.